Capitolul întâi: Târâmul semnelor pictate
A fost odată un regat unde semnele erau pictate cu pene de păsări și cu zâmbete. Străzile erau pline de panouri colorate. Fiecare panou spunea o poveste. Pâinea din cuptor avea coajă aurie și mirosea a soare. Hanurile erau calde ca o îmbrățișare. Ferestrele aveau draperii moi, ca norișorii. În acest regat trăia un prinț cu inima blândă.
Prințul era mic, dar vocea lui era curată ca un clopoțel. Purta haine de catifea cu fire de argint. Îi plăcea să ajute pe toți. Mergea prin târg cu pași domoli. Îi scotea din buzunar mere dulci și le dăruia copiilor. Îi placeau poveștile pictate pe semnele magazinelor. Le privea și le păstra în ochi ca pe niște stele.
Într-o seară, când cerul era o pânză de catifea albastră, prințul a auzit un mic oftat. Oftatul venea de la o fereastră. Draperia era trasă strâns, iar în spatele ei se auzea un foșnet ca al unei aripi obosite. Prințul s-a apropiat. Acolo, într-un han cu miros de pâine caldă, o fereastră mică ascundea o lumină. Prințul a simțit că trebuie să tragă draperia. Nu ca să ascundă, ci ca să ajute lumina să se odihnească.
Capitolul al doilea: Călătoria spre cortina blândă
Dimineața următoare, prințul a pornit la drum. A luat cu el o panglică roșie și o perie mică. A mers pe lângă hanuri. La fiecare ușă, semnele pictate îi șopteau: "Bun venit" sau "Pace". O bătrână din fața brutăriei i-a oferit o felie de pâine aurie. Mirosea a miere și launtric se simțea a iubire. Prințul a mulțumit și a pus deoparte felia, ca pe un talisman.
Pe drum a întâlnit un copil care plângea. Avea o jucărie ruptă. Prințul a luat banda și a mângâiat jucăria. A vorbit cu glas blând și i-a promis că va trage draperia pentru ca jucăria să aibă somn liniștit. Copilul a zâmbit și i-a dat un fluture din hârtie. Fluturele s-a așezat pe panglica roșie. Prințul l-a purtat cu grijă.
Când a ajuns în fața hanului cu fereastra oftătoare, ușa era deschisă. Dinăuntru răsuna o melodie ca de crenguță care se leagănă în vânt. Ospătarii zâmbeau. În acest loc, draperia era făcută din stofă albastră, cusută cu fire ce păreau fire de lună. Prințul a privit draperia. Părea grea de gânduri. El simțea că nu e doar o bucată de stofă. Era o porțiune de cer care se odihnea.
Un bătrân cu barbă albă ca spuma valurilor, care era stăpânul hanului, i-a spus cu o voce blândă: "Această draperie păstrează visele celor mici. Cineva trebuie să o traga pentru a le feri de vântul nopții." Prințul a încuviințat. Era misiunea lui. A mai învățat că draperia trebuie trasă cu grijă, nu prea repede, nu prea tare. Trebuia blândețe, ca la legănatul unei păpuși.
Capitolul al treilea: Tragererea draperiei și salutul lunii
Prințul a început să tragă draperia. Mâinile îi erau calde ca o rază de soare. Își ținea respirația ca să nu sperie niciun gând. Pe măsură ce draperia se mișca, semnele pictate de pe stradă păreau că-l încurajează. Un semn cu un carusel îi făcea cu ochiul. Un alt semn cu o felie de pâine clipea în ritmul inimii lui.
Când draperia era jumătate trasă, vântul a încercat să bată din nou. A adus cu el o frunză roșie. Frunza s-a încurcat în stofă. Prințul s-a aplecat, cu grijă, și a desprins frunza. Apoi a atins draperia cu o mână caldă, și i-a vorbit ca unui prieten: "Somn ușor, gânduri bune." Draperia a tresărit și s-a așezat lin, ca o pasăre care-și închide aripile.
Când a terminat, prințul a privit înăuntru. Copiii de la han dormeau, iar pe fețele lor erau pictate vise dulci. O mică fereastră de sus lăsa să pătrundă o rază de lună. Raza s-a jucat pe stofă și a făcut-o să strălucească. Stofa părea acum un mic lac de argint.
Stăpânul hanului i-a mulțumit cu ochi luminoși. "Ai făcut bine," a spus el. "Ai pus liniște acolo unde era neliniște." Prințul a zâmbit. A luat felia de pâine aurie și a împărțit-o cu bătrânul și cu un copil trezit de bucurie. Glasurile lor erau calde. În jurul lor, semnele pictate păreau să aplaude cu culori.
Serile în regat se schimbau astfel: draperiile erau trase cu blândețe, pâinea mirosea mai dulce, iar hanurile păstrau poveștile zilei. Prințul a învățat că o acțiune mică poate face o mare schimbare. A înțeles că a trage o draperie nu înseamnă a închide lumea, ci a proteja visul.
Înainte de a pleca spre palat, prințul a urcat pe o colină mică, acoperită de iarbă ca o pătură verde. Cerul era limpede. Luna se ridica, rotundă și blândă, ca un ochi bun care privește lumea. Prințul și-a ridicat mâna și a făcut un semn de respect. A băgat o panglică roșie în buzunar și a șoptit: "Noapte bună, lună."
Luna i-a zâmbit cu o rază argintie. Păsările s-au potolit, iar semnele pictate au strălucit ca niște licurici. Prințul a salutat luna cu o plecăciune mică, dar plină de curaj. A fost un salut care spunea mulțumesc. Mulțumesc pentru lumina ce veghează, mulțumesc pentru visele păstrate, mulțumesc pentru bunătate.
Când s-a întors în palat, piciorușele lui erau obosite, dar inima îi era ușoară. În vis, draperiile dansau ca niște valuri blânde, iar pâinea aurie se transforma în stele mici. A dormit cu fața spre fereastră, știind că undeva, o draperie trage ușor lumea într-un somn dulce. Și înainte de a închide ochii, a făcut din nou salutul lunii, ca pe o promisiune: să fie mereu blând, să asculte și să ajute.
Morala: o faptă mică, făcută cu blândețe, aduce somn lin și zâmbete mari. Saluând luna, prințul a arătat că bunătatea este lumina ce ține departe umbrele.
