Capitolul 1: Zâmbetul de dimineață
Era o dimineață de februarie cu zăpadă care scârțâia sub pași. Soarele se juca prin ramuri și arunca pete aurii pe trotuar. Alex, un băiețel de nouă ani, își netezi paltonul și își strângea la piept punga roșie cu hârtie creponată. Înăuntru era o carte mică, plină de desene stângace și bilețele colorate. Inima îi bătea repede. Astăzi era Ziua Îndrăgostiților la școală — un loc pentru inimioare, prietenii și curaj.
Alex își amintea de promisiunea pe care și-o făcuse: trebui să scrie cu litere mari ceva important. Nu voia doar să deseneze inimioare. Voia să spună că e de încredere. S-a așezat pe banca din curtea școlii și a scos un creion din buzunar. Vântul adia ușor; aerul mirosea a ciocolată caldă de la un stand din apropiere. "Tu poți conta pe mine", își spuse, dar voia să aibă cuvintele perfecte. Voia ceva mai puternic, care să se citească clar pe hârtie.
Un coleg, Mara, i-a zâmbit și i-a șoptit: "Ai emoții, Alex?" El a făcut o față ghidușă și a râs încet. Emoțiile erau ca fluturii din stomac. Știa că scrisul lui trebuia să ajungă la cineva care avea nevoie de un prieten. Și-a luat curajul ca pe o mantie.
Capitolul 2: Litere tremurate și o idee nebună
În clasă, mirosul a fost de lipici și culoare. Bancile erau decorate cu panglici roșii și roz; doamna profesoară cânta un cântec blând. Alex a început să scrie. Literele îi tremurau la început. A încercat "pot să te ajut", "sunt prietenul tău", dar nimic nu suna destul de hotărât. Apoi i-a venit o idee: să scrie în franceză, pentru că sună mai solemn. A scos stiloul și a tras, cu mâna tremurândă, cuvintele: "tu peux compter sur moi". Sunau altfel, ca o promisiune spusă la miezul nopții în loc de școală.
Câteva colege au chicotit; un băiat a făcut o mutră neînțeleasă. Alex a simțit cum îi curge un fior de rușine. Ce dacă nu era în limba lor? Ce dacă suna ciudat? Însă când și-a ridicat privirea, a văzut o fată, Ana, cu ochi mari și triști, uitându-se la o foaie goală. Bagajul din spatele ei era deschis; un desen plin de inimioare era plin de ștersături. Alex și-a amintit de promisiune. Curajul i-a crescut ca un soare.
"Hai să-l scriem împreună", a spus el cu voce scăzută. Ana a ridicat ochii și a zâmbit pentru prima dată, ca o fereastră ce se deschide. Împreună au început să deseneze litere mari pe o foaie dublă, lipită ca o coroană. Fiecare literă avea o culoare. "Tu peux..." a spus Alex, iar vocea i s-a liniștit. Fiecare literă era o bătaie de inimă.
Capitolul 3: Vântul unei neînțelegeri
La recreație, o rafală de vânt a luat foile din mâinile lor. Culorile s-au împrăștiat pe aleea plină de zăpadă. O altă fată, Lili, a crezut că Alex făcea glume pe seama ei; cuvintele în franceză i s-au părut ironice. A început o discuție aprinsă, iar câteva cuvinte au zgâriat aerul. Alex a simțit cum promisiunea lui se frânge. Vocea aceea mică din piept i-a spus să plece. Toți ochii erau pe ei.
Alex a respirat adânc. Inima îi era o tobă. Curajul nu e lipsa fricii, își amintea. E să faci ceva chiar dacă îți e teamă. S-a apropiat de Lili și i-a întins foaia cu literele colorate. "Nu am vrut să te jignesc", a spus el. "Am vrut doar să spun că... tu peux compter sur moi." Cuvintele, rostite clar, au plutit în aer ca fulgii. Lili a privit hârtia, apoi chipul lui. A fost o clipă de tăcere dulce.
Apoi a început să râdă, întâi încet, apoi cu hohote. Râsul ei a topit gheața dintre ei. Alți copii au revenit la joacă; aisbergul nervilor s-a spart. Alex a simțit o mângâiere caldă pe inimă. Promisiunea lui nu se pierduse. Se mutase înapoi în buzunarul lui, dar acum era mai reală — pentru că o spusese în fața tuturor.
Capitolul 4: O inimă lipită și o reconciliere
La sfârșitul zilei, doamna profesoară a cerut ca toți să-și împacheteze cadourile pentru schimb. Alex a deschis punga roșie și a găsit acolo o inimă de fetru, cusută cu grijă. În mijloc era lipit un bilețel pe care cineva scrisese: "Merci pentru curaj." Era scris de Ana. În buzunarul inimii, o mică hârtie purta din nou propoziția lui în franceză, cu litere acum ferme: "tu peux compter sur moi."
Lili a venit lângă el, cu obrajii roșii. "Scuze că am urlat", a spus ea. "M-am speriat că cineva îmi râde de mine." Alex a zâmbit și i-a întins inimioara de fetru. "E în regulă", a spus el. "Poți conta pe mine." Au apăsat palmele una de alta, ca o înțelegere veche. În jurul lor, copiii au început să-și ofere mărțișoare improvizate, glume și strângeri de mână.
Seara, când noptiera lui Alex era luminată de o lampă cu bec galben, a pus inimioara lângă pat. Mirosul de hârtie și lipici încă plutea. S-a gândit la ziua aceea: la tremurul literelor, la vântul care aproape i le-a luat, la curajul care l-a făcut să rămână. Inima îi era ușoară. Știa că promisiunea nu era doar pentru Ziua Îndrăgostiților. Era pentru fiecare zi când cineva ar avea nevoie de un umăr sau de un zâmbet.
Înainte să adoarmă, Alex a șoptit în întuneric: "Tu peux compter sur moi." Cuvintele au părut să zboare, blânde, ca niște licurici. Afară, vântul adia ușor, iar zăpada scârțâia fericită. Prieteniile se reparaseră; inimile erau lipite; și lumea, pentru o clipă, a fost un loc în care promisiunile tinere cresc ca niște flori roșii în zăpadă.
