Capitolul 1: Sala de sport care râde
Într-o după-amiază de sâmbătă, patru copii de zece ani au intrat în sala de sport „Bum-Bum Gym”, un loc unde până și ganterele păreau că chicotesc. Pereții erau pictați cu dungi colorate, iar pe tavan atârnau frânghii ca niște spaghete uriașe.
Tudor, cel mai entuziast dintre ei, sărea pe loc ca un arc.
— Azi bat recorduri! a anunțat el, de parcă recordurile stăteau la coadă să fie bătute.
Alături, Mara își lega șireturile cu o seriozitate de detectiv:
— Dacă e vreo capcană, eu o găsesc prima.
Daria, cu două cozi zburlite și un zâmbet șiret, se uita la oglinzile mari:
— Dacă mă vede oglinda că transpir, o să se sperie.
Iar Vlad, care avea mereu o replică pregătită, a zis:
— Eu sunt aici doar pentru… știință. Să studiez cum se prăbușesc alții.
Antrenoarea, doamna Zaza, a apărut din spatele unui panou cu o fluierătoare la gât și o agendă plină de abțibilduri.
— Bine ați venit la „Provocările Imposibile”! a strigat ea. Azi, cine trece toate probele primește… o brățară cu sclipici și dreptul de a-și inventa o provocare!
— Imposibile? a înghițit Vlad. Adică… chiar imposibile?
Doamna Zaza a făcut cu ochiul:
— Imposibile până când devin amuzante.
Pe un panou mare scria cu litere rotunde: „Traseul Cel Mai Imposibil: 4 probe. 4 copii. 0 scuze.”
Tudor a ridicat mâna:
— Eu sunt specialist în… găsit soluții ciudate!
— Perfect, a zis Mara. Atunci să nu mă faci să car eu soluțiile.
Au râs și au pornit spre prima probă, sub un banner care spunea: „Succes! (sau măcar o căzătură elegantă)”.
Capitolul 2: Muntele de saltele care fuge
Prima probă se numea „Muntele de Saltele”. Era un morman uriaș de saltele puse una peste alta, înclinate ca un deal. Sus, un clopoțel auriu strălucea ca o promisiune.
— Trebuie să urcați și să sunați clopoțelul, a explicat doamna Zaza. Dar atenție: saltelele alunecă!
— Deci muntele fuge, a concluzionat Daria. Super. Îmi place când munții au personalitate.
Tudor a încercat primul. A pus piciorul, a urcat două trepte… și a alunecat înapoi ca o felie de pizza pe o farfurie prea unsă.
— Aoleu! Muntele m-a respins! a strigat el, aterizând moale, dar cu demnitatea șifonată.
Mara a încercat să urce pe margine, ca o pisică.
— Dacă merg încet…
Salteaua a făcut „puf!” și a împins-o înapoi, de parcă muntele râdea.
Vlad a ridicat degetul:
— Din punct de vedere științific, asta e imposibil.
Tudor s-a uitat la saltele și i-a venit o idee. A luat o cutie cu pudră de magneziu de pe un raft.
— Dacă muntele alunecă, îi facem… frâne!
— Frâne cu pudră? a întrebat Daria. Sună ca o rețetă de clătite.
Tudor a presărat pudră pe palme și pe tălpi, apoi a bătut ușor salteaua, lăsând urme albe ca niște pași de om de zăpadă.
— Acum avem „aderență de ninja”.
Mara a râs:
— Ninja cu făină!
Au urcat în patru, ținându-se de mâini ca un trenuleț. Vlad murmura:
— Dacă picăm, măcar picăm împreună.
Cu pași scurți și multe chicoteli, au ajuns sus. Tudor a atins clopoțelul. „Ding!” a sunat ca o victorie mică, dar clară.
— Imposibilul a alunecat… spre noi, a zis Daria, și toți au coborât rostogolindu-se ca niște chiftele fericite.
Capitolul 3: Bara „De Neprins” și șosetele salvatoare
A doua probă era „Bara De Neprins”. O bară de metal lucios atârna deasupra unui covor. Sub ea, un semn: „Ține-te 10 secunde. Fără să plângi dramatic.”
Tudor a apucat bara. În secunda următoare, a alunecat ca un pește.
— E unsă cu… alunecare!
Doamna Zaza a zâmbit nevinovat:
— Doar cu un pic de „gel anti-eroi”.
Mara a încercat, dar bara era prea netedă.
— E ca o banană metalică, a zis ea.
Vlad a zis:
— Eu refuz să fiu prăjit pe bară. Nu sunt cârnaț.
Daria s-a uitat în jur și a văzut un coș cu șosete groase pentru „joacă sigură”.
— Dacă nu prindem bara, o îmbrăcăm!
A luat două șosete uriașe, de parcă erau pentru un elefant. Tudor a clipit.
— Vrei să îi pui șosete barei?
— Exact. Dacă bara are șosete, nu mai e alunecoasă. Și în plus, o să arate caraghios, deci o să ne fie mai ușor să o învingem.
Au tras șosetele peste bară. Bara arăta ca un băț de înghețată îmbrăcat pentru iarnă.
— Acum! a zis Tudor.
Pe rând, au apucat bara îmbrăcată. Mara a numărat:
— Unu… doi… trei…
Vlad atârna și făcea o față de „eu nu fac asta”, dar se ținea.
— Cinci… șase… șapte…
Daria a început să cânte încet:
— „Bara cu șosete, nu ne mai scoate…!”
Tudor a râs și a rezistat până la zece. Mara a bătut din palme.
— Zece secunde! Imposibilul a înghețat!
Doamna Zaza a notat în agendă și a spus:
— Metodă neconvențională: aprobată. Bara n-a mai fost niciodată atât de… îmbrăcată.
Capitolul 4: Labirintul oglinzilor și confuzia cu propriile nasuri
A treia probă era „Labirintul Oglinzilor Sprintene”. Era un culoar plin de oglinzi care se roteau încet. Pe jos erau săgeți, dar săgețile se încurcau, pentru că se reflectau de zece ori.
— Eu deja m-am pierdut în propria mea față, a zis Vlad.
— Uite, acolo e ieșirea! a strigat Tudor și a fugit… drept într-o oglindă. „Poc!” Oglinda a vibrat, iar Tudor s-a prins de nas.
— Ieșirea e… foarte solidă.
Mara a încercat să citească săgețile, dar vedea trei Mări, două Dării și un Vlad care părea să vină din tavan.
— Nu mai știu care dintre voi e real, a spus ea.
Daria a chicotit:
— Eu sunt cea reală, pentru că eu râd cel mai tare.
Tudor și-a frecat fruntea și a scos din buzunar o bandă adezivă colorată, primită la un atelier de „decorațiuni pentru sticle”.
— Dacă oglinzile ne păcălesc, le punem semne. Facem un traseu.
Au lipit pe marginile oglinzilor bucăți de bandă: roșu pentru „nu”, verde pentru „da”, galben pentru „aici am intrat cu nasul”.
Vlad a lipit un albastru și a scris cu degetul:
— „Aici am fost curajos timp de două secunde.”
Cu marcaje și multe întoarceri, au găsit drumul. La un moment dat, Daria s-a oprit în fața unei oglinzi și a făcut o grimasă uriașă.
— Dacă oglinda vede asta, se dă la o parte de rușine.
Oglinda nu s-a dat la o parte, dar Vlad a râs atât de tare încât a observat un colț unde oglinda se rotea mai încet.
— Acolo! Se mișcă diferit!
Au trecut rapid, ca patru porumbei pe role. La capăt, un steag mic îi aștepta.
Mara a zis:
— Adaptare: folosim marcaje, nu mușchi.
Tudor a făcut o plecăciune către oglinzi:
— Mulțumim pentru… nasurile extra.
Capitolul 5: Turnul de mingi și „imposibilul” care pocnește în râs
Ultima probă era cea mai ciudată: „Turnul de Mingi Săltărețe”. În mijlocul sălii era un turn din mingi mari de gimnastică, puse una peste alta. Sus, atârna un clopoțel și o panglică pe care scria: „Trage de panglică fără să dărâmi turnul.”
— Asta e imposibil, a șoptit Vlad. Orice atingere și… bum.
— Bum-bum, a completat Daria, arătând spre sigla sălii.
Doamna Zaza a fluierat:
— Aveți un minut să vă gândiți. Apoi încercați.
Tudor s-a plimbat în jurul turnului cu mâinile la spate, ca un profesor care inspectează o prăjitură.
— Dacă trag de panglică de jos, se clatină. Dacă sar, cad. Dacă suflu… nu, nu sunt lup.
Mara a arătat spre un ventilator mic, folosit pentru răcorire.
— Dar ventilatorul?
Tudor a făcut ochii mari:
— Exact! Nu tragem noi panglica. O facem să vină la noi!
Au adus ventilatorul și l-au orientat spre panglica subțire. Panglica a început să fâlfâie ca o coadă de zmeu.
Daria a scos din buzunar o agrafă mare, ca un cârlig.
— Prind panglica când vine!
Vlad ținea ventilatorul și spunea:
— Eu, omul științei, controlez vântul! Ha!
Panglica a dansat, s-a apropiat, s-a îndepărtat, ca și cum se juca „nu te prind”.
— Hai, panglico, cooperează, a zis Mara. Promit că nu te fac fundiță la pisică.
Într-un moment perfect, Daria a prins panglica cu agrafa. Mara a ținut turnul stabil fără să-l apese, doar cu palmele aproape, gata să-l prindă dacă se clatină. Tudor a tras încet, milimetru cu milimetru, iar Vlad număra ca la bombă, dar invers:
— Zece… nouă… opt… adică… stai, nu, e bine, continuă!
Panglica s-a întins, clopoțelul a coborât ușor și, fără să se prăbușească nimic, „Ding!” a sunat din nou. Turnul a rămas în picioare, de parcă și el era surprins că nu s-a dărâmat.
Doamna Zaza a aplaudat:
— Ați transformat imposibilul într-un joc. Și ați folosit vântul ca pe un coleg!
Cei patru s-au îmbrățișat repede, apoi au început să râdă cu hohote, pentru că panglica încă flutura și i-a gâdilat pe nas pe Vlad.
— Strănut! a zis el. Asta e ultima provocare: să nu strănuți când câștigi!
La final, au primit brățările cu sclipici. Tudor a ridicat mâna, mândru:
— Eu propun provocarea următoare: „Bara cu pălărie”!
Mara a dat din cap:
— Doar dacă pălăria e stabilă.
Daria a adăugat:
— Și dacă turnul de mingi primește și el o brățară. A muncit și el, săracul.
Vlad a oftat teatral:
— Recunosc. A fost… imposibil de distractiv.
Au ieșit din „Bum-Bum Gym” cu genunchi fără vânătăi serioase, cu palme albe de pudră și cu capetele pline de idei. Tudor s-a uitat la prietenii lui și a spus, râzând:
— Ce drum!
