Partea 1: Oușorul care făcea „cling-cling”
În poiana izvoarelor, iarba era moale ca o pătură verde, iar apa cânta din mai multe locuri deodată. Un izvor șoptea „șșș”, altul chicotea „hi-hi”, și unul, cel mai mic, făcea bule rotunde ca niște mărgele de sticlă. Peste tot plutea un miros de mentă și flori albastre, iar lumina se juca pe frunze ca niște steluțe.
Acolo trăia un fantomel pe nume Puf. Nu era o fantomă înfricoșătoare, nici vorbă. Puf era rotunjor, albicios ca laptele și avea ochi mari, strălucitori, ca două picături de lună. Când râdea, se auzea un „hihihi” atât de ușor, încât până și libelulele se întorceau să vadă cine face vântul să sune.
Puf era spontan. Dacă vedea o frunză în formă de inimă, o lua ca pe o scrisoare. Dacă auzea o broască strănutând, îi spunea „Sănătate!” și îi făcea o reverență. În dimineața aceea, Puf plutea printre izvoare cu ceva ascuns la piept.
Era un ou. Un ou misterios, cât o portocală, cu coaja sidefie. Pe coajă se vedeau linii subțiri, ca niște râulețe desenate, și din când în când oul făcea un sunet mic: „cling-cling”, ca un clopoțel de argint.
— Bună dimineața, oușor! a șoptit Puf. Azi îți arăt poiana noastră. Să știi că aici totul e prietenos.
Oul nu a răspuns cu cuvinte, dar s-a încălzit puțin și a mai făcut o dată „cling-cling”, de parcă ar fi zâmbit.
Pe lângă Puf a trecut o veveriță cu coada ca o măturică. S-a oprit, l-a privit și a întrebat curioasă:
— Ce porți acolo? O gustare?
— Nu, a râs Puf. E un ou misterios. L-am găsit lângă Izvorul Oglindă, acolo unde apa arată cerul chiar și când e nor.
Veverița a făcut ochii mari.
— Un ou în poiana izvoarelor? Asta înseamnă că ai o misiune! Poiana nu dă lucruri la întâmplare.
— O misiune? Puf a clipit. Eu de obicei am misiunea să mă bucur.
— Și asta e o misiune! a zis veverița și a sărit într-un copac.
Puf a rămas cu oul strâns și cu o întrebare în cap, ca o bulă de săpun care nu vrea să se spargă. A plutit spre mijlocul poienii, acolo unde izvoarele se întâlneau și făceau un mic cerc de apă limpede.
În cerc se afla o piatră rotundă, netedă, ca un scaun. Pe ea stătea o pană mare, aurie, de parcă ar fi căzut din aripa unui soare. Puf nu mai văzuse o pană așa.
Când s-a apropiat, pana a tremurat ușor și din apă s-a ridicat o voce blândă, ca un cântec:
— Bine ai venit, Puf. Porți un ou și un lucru uitat.
Puf s-a învârtit în aer.
— Cine vorbește? Eu sunt Puf. Sunt… adică… sunt un fantomel, dar sunt politicos!
Apa a clipit. Da, apa chiar a clipit, ca un ochi.
— Eu sunt Poiana Izvoarelor. În fiecare picătură am o amintire. Iar tu ai găsit un ou care așteaptă un jurământ.
— Un jurământ? Puf a înghițit… deși fantomele nu prea înghit. A făcut totuși un „gulp” de emoție. Ce jurământ?
— Un jurământ uitat. Un jurământ de bucurie. Cândva, cineva a promis să păstreze veselia în poiană, chiar și în zilele cenușii. Promisiunea s-a pierdut ca o frunză dusă de vânt. Acum oul a apărut, ca să ne amintească.
Oul a făcut „cling-cling” și a vibrat ușor, ca și cum ar fi spus: „Da, da!”
Puf a simțit cum i se luminează toată fața.
— Eu pot să-l spun? Eu iubesc bucuria! Eu fac chiar și pietrele să chicotească uneori.
— Poți, a răspuns poiana. Dar jurământul trebuie rostit la Izvorul Cel Mai Înalt, acolo unde apa cade ca o panglică. Și trebuie să-l rostești cu oul la inimă. Oul va ști dacă e adevărat.
Puf a făcut o piruetă.
— Atunci plec! Acum! Chiar acum, înainte să-mi vină altă idee!
Și a pornit, plutind peste mușchi și flori, cu oul lipit de piept, ca o comoară caldă.
Partea 2: Drumul cu stropi și ghicitori
Drumul spre Izvorul Cel Mai Înalt trecea prin locuri minunate. Întâi, Puf a trecut pe lângă un covor de ciupercuțe roșii cu buline albe. Ciupercuțele se legănau și cântau foarte încet, ca să nu-și piardă pălăriile.
— Puf, Puf, unde fugi? au cântat ele.
— La jurământ! a spus Puf. Am o promisiune de găsit!
Ciupercuțele au râs: „He-he-he!” și au aruncat în aer praf de sclipici. Puf a strănutat:
— A-ciuu! Și mulțumesc! Acum strălucesc și mai tare!
Apoi a ajuns la un pârâu care se încolăcea ca o panglică albastră. Deasupra lui era un pod din frunze mari, cusute cu fire de păianjen. Puf a pășit… adică a plutit peste el, dar podul a scârțâit:
— Scârț! Cine trece?
Dintr-un colț a apărut un păianjen mic, cu o pălărie de paie.
— Parola poienii! a zis păianjenul. Fără parolă, podul te gâdilă la tălpi!
Puf a râs.
— Dar eu nu am tălpi! Sunt fantomă!
Podul a părut puțin supărat că nu poate gâdila o fantomă, așa că a scârțâit mai tare.
— Atunci îți gâdilă gândurile! a zis păianjenul. Parola, te rog.
Puf s-a gândit repede. Oul a făcut „cling-cling”, ca un indiciu. Puf a privit apa, frunzele, lumina, și i-a venit un cuvânt simplu, ca un zâmbet:
— Bucurie.
În clipa aceea, podul a tăcut. Păianjenul a aplaudat cu picioarele lui mici.
— Corect! Treci, Puf. Și să știi că ai gânduri foarte gâdilabile!
Puf a trecut și a simțit că oul se încălzește, mulțumit.
Mai sus, aerul mirosea a mere verzi. Un nor mic, pufos, stătea pe o ramură ca o pisică leneșă. Da, în poiana aceasta, norii se mai odihneau și pe ramuri.
Norul a căscat și a spus:
— Hei, fantomelule. De ce ești atât de grăbit?
— Trebuie să rostesc un jurământ uitat, a spus Puf. Și oul acesta… cred că vrea să audă.
Norul s-a încrețit.
— Jurământurile sunt serioase. Dar tu pari… foarte vesel. Nu te încurci?
Puf a înclinat capul.
— Eu pot fi vesel și serios în același timp. Ca atunci când îți legi șireturile și totuși fredonezi.
— Hm, a zis norul. Atunci îți dau un mic ajutor.
Norul a suflat ușor, iar din el a căzut o picătură mare, rotundă, ca o bilă. Picătura nu a căzut la pământ, ci a plutit lângă Puf.
— Ia „Picătura de Râs”, a spus norul. Dacă te emoționezi prea tare, o atingi și îți amintești să zâmbești.
— Mulțumesc! a zis Puf. Promit să nu uit să mă bucur.
Oul a sunat: „cling-cling”, de parcă ar fi aprobat promisiunea mică.
Puf a urcat tot mai sus, până când a auzit un foșnet mare, ca o perdea de mătase. În fața lui se ridica Izvorul Cel Mai Înalt: apa cădea de pe o stâncă, lucind ca o panglică de argint. În jur, flori în formă de clopoței făceau „ding-ding” când trecea vântul.
Dar chiar atunci s-a întâmplat un mini-rebondisment: oul s-a mișcat brusc și a alunecat din brațele lui Puf!
— Ooooo! a strigat Puf, și s-a aruncat după el.
Oul a sărit pe mușchi: „cling!” A sărit din nou: „cling!” Parcă era o minge jucăușă.
— Stai! Nu e o joacă! a spus Puf, dar vocea lui era mai mult râs decât ceartă.
Oul s-a rostogolit până aproape de izvor și s-a oprit fix pe o piatră udă. Puf a ajuns lângă el, gâfâind… din nou, fantomele nu gâfâie, dar Puf făcea „huf-huf” din obișnuință.
— Ai vrut să ajungi primul, nu? a șoptit Puf. Bine, ai câștigat.
A luat oul cu grijă. Coaja lui era caldă și pulsa ușor, ca o inimă mică.
Partea 3: Jurământul găsit și oul care se deschide
În fața Izvorului Cel Mai Înalt, Puf s-a așezat în aer, ca și cum ar sta pe un scaun invizibil. A ținut oul la piept. Picătura de Râs plutea lângă el, lucind.
Apa cădea, cânta, și părea că ascultă.
Puf a închis ochii o clipă. În mintea lui au apărut toate lucrurile vesele din poiană: ciupercuțele dansatoare, podul gădilător, norul somnoros, libelulele ca niște ace de lumină. Apoi și-a amintit și de zilele când ploaia era lungă și cerul era gri. În acele zile, izvoarele tot curgeau, dar cântau mai încet.
— Jurământul… a murmurat Puf. Cum era jurământul?
Oul a făcut un sunet mai adânc: „cliiing”. Din coaja lui s-a aprins o linie subțire de lumină, ca și cum cineva ar fi desenat cu o cretă strălucitoare.
Puf a înțeles. Jurământul nu era un text lung și greu. Era o promisiune simplă, care să încapă într-o inimă mică.
A atins Picătura de Râs. În interiorul ei s-a auzit un „ha-ha” ca un clopoțel. Puf a zâmbit și a rostit clar, spre izvor:
— Eu, Puf, fantomel din Poiana Izvoarelor, jur să păstrez bucuria vie aici. Jur să o împart cu oricine vine: cu flori, cu animale, cu nori și cu copii. Când e soare, o voi cânta. Când e nor, o voi aprinde cu un zâmbet. Și nu voi uita că bucuria se împarte, nu se ascunde.
Pentru o secundă, totul a fost liniște. Chiar și clopoțeii florilor au stat nemișcați, ca și cum își țineau respirația.
Apoi izvorul a scânteiat mai tare. Apa a prins culori: albastru, verde, roz pal, ca un curcubeu amestecat. Din stâncă a ieșit un sunet ca un „bravo” făcut din apă.
— Jurământul a fost găsit, a șoptit poiana, de undeva din toate picăturile. Bine ai făcut, Puf.
Oul a vibraaaat: „cling-cling-cling!” și, cu un „poc” foarte blând, s-a crăpat. Nu s-a spart urât, ci s-a deschis ca o floare.
Din el a ieșit… o făptură mică, luminoasă, ca o scânteie cu aripioare. Semăna cu un pui de stea, rotund și pufos, cu o coadă mică de cometă. A clipit de două ori și a scos un sunet amuzant:
— Pi-pi-lum!
Puf a rămas cu gura căscată.
— Ești… un pui de lumină?
Făptura a dat din aripi și a aterizat pe nasul lui Puf. L-a gâdilat.
— Hi-hi! a râs Puf. Aha! Tu ești răsplata jurământului?
Poiana a murmurat:
— Nu răsplata. Prietenul. Când jurământul există, bucuria prinde aripi.
Puf a privit puiul de lumină. Acesta a scos un „pi-pi-lum!” și a strănutat o scânteie mică ce s-a transformat într-o bulă colorată. Bula a plutit și a pocnit încet, lăsând în aer miros de biscuiți.
— Ha! a spus Puf. Tu miroși a biscuiți! Asta e cea mai frumoasă magie.
Puiul de lumină a făcut o roată în aer, mândru.
Puf a cuprins cu grijă coaja goală a oului. Înăuntru era acum un fel de cântec mic, ca o amintire care rămâne.
— Mulțumesc, oușor, a șoptit el. Ai fost misterios, dar bun.
În jur, clopoțeii florilor au început să sune, iar ciupercuțele de jos, de departe, păreau că dansează mai repede.
Puf a simțit că poiana era mai luminoasă. Nu pentru că soarele era mai mare, ci pentru că promisiunea era vie.
A coborât spre mijlocul poienii cu puiul de lumină alături. Pe drum, podul de frunze i-a zis:
— Bun venit, Puf! Acum am voie să-ți gâdil gândurile cu felicitări!
Veverița a sărit din copac:
— Ai reușit?
— Am reușit, a zis Puf. Și uite ce a ieșit din ou!
Puiul de lumină a făcut „pi-pi-lum!” și a lăsat în urma lui o dâră de sclipici care s-a așezat pe mustățile veveriței. Veverița a râs atât de tare, încât i-au tremurat ghindele din buzunar.
Seara, când cerul s-a făcut mov ca o prună coaptă, Puf a plutit deasupra izvoarelor. Apa cânta iar. Nu tare, nu încet, ci exact cum trebuie pentru un somn bun.
— Știi ceva? a spus Puf puiului de lumină. Eu sunt fantomă, dar nu mă simt gol. Mă simt plin de bucurie.
Puiul de lumină a căscat mic și s-a cuibărit într-o frunză. A scos un „pi… lum…” somnoros.
Puf a privit poiana și a șoptit, ca un cântec de seară:
— Bucuria rămâne aici. Și mâine o împărțim din nou.
Izvoarele au răspuns cu un clinchet blând, iar luna s-a oglindit în apă, zâmbind. În poiana izvoarelor, jurământul nu mai era uitat, ci trăia în râsete, în luminițe și în pași mici de copil care aveau să vină, cândva, să asculte apa cum spune: „Bucurie, bucurie, bucurie.”
