Capitolul 1 — Atelierul în care șuruburile cântă
Mă cheamă Radu, am un atelier micuț la parterul blocului, cu ferestre care dau spre curtea în care vecinii își usucă cearceafurile. Când bate vântul, cearceafurile se umflă ca niște pânze de corabie și eu jur că le aud șoptindu-mi idei. Dimineața, când ridic obloanele, miroase a rumeguș cald, a lipici fierbinte și a cafea cu scorțișoară. Pe perete am un ceas care întârzie în mod curajos trei minute în fiecare zi. Îmi place ceasul ăsta, pentru că îmi aduce aminte că perfecțiunea e plictisitoare.
Astăzi, Caietul Pățaniilor Tehnice (îl am din clasa a patra, cu abțibilduri lipite strâmb) m-a privit de pe masă ca și cum ar fi zis: „Ce mai născocești?” Am deschis caietul, am dat o gură de cafea, m-am înecat un pic și am tușit creativ. Pe prima pagină am scris cu pixul meu verde fosforescent: Obiectiv — să inventez ceva care să facă diminețile lumii mai sprintene, mai luminoase și mai puțin îmbufnate.
— Diminețile noastre au nevoie de un turbo, Radu, mi-am spus. Dar unul prietenos.
La geam a apărut Lina din etajul trei, cu rucsacul mai mare decât ea.
— Domnule Radu! Azi am întârziat din nou la antrenament. Scările m-au tras în jos ca guma de mestecat. Aveți vreo invenție anti-întârziere?
— Lucrez la ea chiar acum, am zis cu un zâmbet pe sub mustață. Dar trebuie să fie ceva sigur, bun de folosit și de bunica ta. Fără explozie, fără fum, fără să devină pisică. Ah, exceptând cazul în care bunica își dorește o pisică.
— Bunica are deja două, a râs Lina. Una se numește Șapcă. Nu întrebați.
M-am uitat în jur: roți de la trotinete, bandă izolatoare albastră, o paletă de tenis fără sfoară, trei ventilatoare mici, o umbrelă ruptă, o elice de la un dron, cleme de rufe, un dinam de bicicletă. Am bătut cu creionul în masă. Dimineața, lumea cască. Căscatul e aer. Aerul mișcă lucruri. Lucrurile mișcate aprind lumini. Hopa!
Am desenat repede un plan: Mașina de prins căscat — colectează căscatele de dimineață și le transformă în energie pentru becurile din scara blocului. Un fel de „Căscatomat”. Dacă faci „haaam” în pâlnie, se aprinde lumina fără să mai apeși butonul. Plus că e amuzant. Cine a zis că panoul electric nu poate râde?
— Domnule Radu, ați mai inventat ceva cu pâlnii, m-a testat Lina.
— Sigur. Acel aspirator de gânduri inutile. Din păcate, aspira și semnături. Dar am învățat ceva: să pun capace.
— Pot să vin la test?
— Bineînțeles. Adu și pe Șapcă. Dacă pisica doarme, avem și un test de rezistență la puf.
Am bătut palma. Șuruburile au cântat un țac-țac ritmic. Ziua promitea să fie sprintenă.
Capitolul 2 — Brainstorming cu cafea, cleme și glume
În jurnal am notat: Materiale — o pâlnie mare (din aia pentru gem), un microfon vechi de karaoke, o roată de bicicletă cu dinam, două tuburi flexibile, un sac de pânză pentru aerul căscat, un filtru de praf de la aspirator, trei cleme de rufe (una pentru că e roșie și arată bine), sfoară, bandă izolatoare (normal, albastră), o cutie de biscuiți goală (pentru carcasa „istorică”), o sfoară elastică.
Am așezat totul pe masă ca pe o orchestră. Pâlnia era trompeta, microfonul era saxofonul, dinam-ul era toba mare, roata de bicicletă — vioara. Eu eram dirijorul în papuci, cu o șurubelniță pe post de baghetă.
— Bun, planul, am spus tare, ca să mă aud și eu. Când omul cască „Haaaam”, aerul intră pe aici, îi pun un filtru ca să nu tragă praf, aerul împinge rotița asta, rotița învârte dinam-ul, dinam-ul aprinde becul. Simplu ca o prăjitură cu mere. Care uneori nu se face.
M-a vizitat Dodo, nepotul doamnei bazariste. E mic, cu ochii ca două capace de sticlă și cu întrebări ca un foc de artificii.
— Ce face asta? a întrebat el, atingând dinam-ul.
— Transformă mișcare în lumină, Dodo. E ca atunci când tu te învârți în cercuri până îți vin idei. Numai că aici ideile se aprind pe bec.
— Pot să casc?
— Te rog. Dar pune înainte un biscuițel. Căscatul gol produce vânt rece.
A intrat și Șapcă, pisica Linei, cu o demnitate de ministru. S-a cocoțat direct în cutia de biscuiți, care scotea un „clonc” mulțumit.
Am fixat pâlnia la intrare, am prins microfonul în spate (ca să înregistreze căscatul și să fac un grafic, că-mi place), am legat tubul de roata mică. L-am botezat „Căscatomat 1.0” și am lipit o etichetă scrisă de mână: „Nu băgați șosete.”
— Să înceapă testul! am zis. Dodo, la tine e „haam-ul”!
Dodo a tras aer în piept ca un acordeon și a căscat grav, din inimă: „Haaaaaam!”
Pâlnia a vibrat, tubul a foșnit, rotița a făcut o rotație leneșă, dinam-ul a scârțâit și… s-a aprins un beculeț. Unul mic. Ca o licurică. Apoi s-a stins.
— E lumina de încălzire, am zis, cu optimismul meu profesionist. Încă o dată!
Dodo a mai căscat de două ori. Rotița s-a învârtit vesel, dinam-ul a cântat piți-piți, beculețul a pâlpâit ca un ochi. Excelent. Apoi Șapcă a considerat că e momentul să-și bage coada în pâlnie. Aerul pisicii a fost înregistrat ca „Mraa-haa-haa”. Roata s-a blocat un pic, tubul a scos un sunet de acordeon strivit, filtrul s-a umflat ca un balon.
— Stop, stop! am strigat. Filtru! Avem prea mult puf! Trebuie să fac un filtru anti-pisici.
Lina a râs:
— Faceți un semn: „Căscatele, nu coadele.”
Am notat în caiet: A se crea un „Filtru Păros 2.0” — sita subțire și grijă mare la mustăți. Notă secundară: Căscatul singur nu ajunge pentru becurile din toată scara. Să încerc amplificare.
— Ce înseamnă amplificare? a întrebat Dodo, cu biscuiți în colțul gurii.
— Să iei ceva mic și să-l faci mare fără să-l sperii. Ca atunci când spui un banc încet și toți râd tare.
— Atunci puneți bancuri în pâlnie, a zis el, foarte serios.
N-am exclus ideea. Humorul e un motor bun.
Capitolul 3 — Căscatomat 1.0 dă cu bule
Am construit Filtrul Păros 2.0 dintr-o sită de ceai, două cleme și un elastic. Apoi am adăugat o rotiță mai ușoară, ca să pornească mai repede. Microfonul l-am legat la un mic difuzor de buzunar, ca să ne auzim căscatele în fa minor. „Haaaaam” a devenit „fa, fa-fa”.
— Test dublu! am strigat. Dodo, tu ești vântul de nord. Lina, tu ești briza de dimineață. Șapcă, tu ești… judecătorul pufos.
Dodo a căscat cu patos, Lina a căscat politicos, Șapcă a clipit. Roata s-a învârtit bine, dinam-ul a prins ritm. Becurile micuțe din atelier — aveam instalate nouă pe o sfoară — s-au aprins pe rând: plici, plici, plici! Eu îmi mușcam buza să nu dansez.
— Funcționează! am strigat. Acum adăugăm sacul de stocare a aerului. Dacă nu avem căscători, folosim rezerve.
Sacul era din pânză groasă, cu un fermoar. L-am umflat cu pompa de bicicletă și am scris pe el „AER DE DIMINEAȚĂ — NU DESCHIDEȚI BRUSC”. Era să nu scriu „brusc” cu „s”, dar Șapcă m-a privit sever și m-am corectat.
— Dodo, fă-te că ești singur într-un autobuz în care toată lumea se preface atentă la telefon. Căscatul acela pe care nu vrei să-l vadă nimeni. Hai!
Dodo a încercat. A fost mai mult un „hm-hm”. Roata n-a fost convinsă.
— Mai avem o idee, am zis. Dacă lucrurile nu trag, împingem. Pun un ventilator la capătul pâlniei, care să tragă căscatul când e timid. Dar să nu tragă șapca Linei sau șapca… pisicii. Avem două.
Am montat ventilatorul mic, am pus un grătar pe pâlnie. M-am îndepărtat cu prudență.
— Porniți!
Ventilatorul a pornit, aerul a fluierat, roata s-a învârtit, dinam-ul a început să cânte piți-piți la altă octavă. Becurile s-au aprins mai multe. Apoi, din cauza vibrațiilor, cutia de biscuiți s-a urnit singură, a vibrat spre marginea mesei, a căzut, iar Șapcă s-a aruncat ca o panteră ca să o prindă. A reușit — și a tras după ea și cablul difuzorului.
— Opreșteee! am țipat.
Totul s-a oprit cu un scârț. Un moment de liniște. Apoi din sacul de pânză a ieșit un „Hooooo” prelung, ca un dragon care își piere cheful. Ne-am ținut burtile de râs.
— Se pare că am inventat un geamăt temporizat, a murmurat Lina.
În caiet, am scris: Probleme — vibrații, cutii care umblă singure, pisici-harnice. Soluții — amortizoare din burete, benzile adezive mai late, și un semn mare: „Atelierul nu furnizează biscuiți mobili”.
După-amiază, a apărut primarul, domnul Petrescu — nu știu cum, dar află mereu când apar șuruburi noi. A ridicat o sprânceană, a răsucit un capac de borcan (nu știu de ce-l avea) și a întrebat:
— Ce minunăție? Vreți să alimentați becurile din scara blocului cu… căscat?
— Cu aer consumat responsabil, am replicat. Fără emisii. Doar un pic de hohot, când scapă.
— Hohotul este binevenit, a zis primarul, surprinzător de serios. Sâmbătă avem „Ziua Ideilor Năstrușnice” la căminul cultural. Veniți cu invenția. Lumea vrea lumină și râs. Mai ales râs.
— Râs, notat, am zis. Mulțumesc.
Când a plecat primarul, mi-am pus mâinile pe șolduri. Căscatul, am priceput, are capricii. Râsul, însă? Râsul iese repede, se multiplică, sare peste scaune. Poate că direcția corectă e chiar acolo, în glume.
Capitolul 4 — Pivot amuzant: de la „Haaam” la „Ha-ha!”
Noaptea aceea m-am răsucit în pat, inventând cu ochii închiși. Dimineața am deschis iar Caietul Pățaniilor Tehnice: Titlu mare — RIZOMOBIL 2.0 — Colector de chicote. Ideea: microfonul prinde hohotul, hohotul e transformat în vibrație, vibrația în măsură, măsura în mișcare, mișcarea în lumină prin dinam. Totul într-o cutie care arată ca o cutie de biscuiți, pentru că tradițiile contează.
Am scos dintr-un sertar o riglă cu nivelă (cea cu bule verzi care se mișcă), am lipit-o de roata de bicicletă ca să văd când vibrația e prea mare. Am înlocuit ventilatorul cu o pedală mică: când râzi, calci pedala ca în jocurile de mașini, doar că pedala e pentru aprins becurile. Pentru copii timizi, am făcut un buton „hihihi”. Pentru bunici, un buton „hei, hei”.
— Bună dimineața, invenție cu haz, am zâmbit, punând o etichetă pe cutie: „Rizomobil — pune haz în haznă. Glumă internă.”
Lina a intrat fluturând un ziar.
— Ați văzut? scrie despre sâmbătă. O să fie tarabe cu plăcinte, muzică, concursuri. Doamna Gabi aduce gogoși. Dodo recită un poem. Eu pot face… hihihi.
— Perfect. Facem o probă generală. Invităm lumea să râdă.
Am întins o sfoară cu beculețe pe deasupra bancului de lucru. Am scos o pancartă din carton: „Râdeți aici. Luminăm împreună!” Dodo a apărut cu un nas de clovn, Șapcă cu o panglică roz (pare că i-a plăcut cutia de biscuiți), iar vecinul Dan a venit să repare soneria, pe care de fapt nu o stricase nimeni, dar lui îi place să aibă treabă.
— Vă rog, aș vrea să aud un „ha-ha” de mijloc, un „hi-hi” de început și un „ho-ho” de iarnă! am strigat.
Dodo a început cu un „hi-hi-hi” care a produs o vibrație jucăușă. Roata a pornit. Dinam-ul a zâmbit pe frecvență. Un bec s-a aprins. Apoi Lina a aruncat o glumă:
— De ce a ieșit șurubul la plimbare? Ca să-și aerisească filetul!
— Ha-ha! am izbucnit toți. Becurile s-au aprins două deodată. Sfoara a sclipește ca un șarpe bine hrănit.
Dan a zis, pe tonul lui sobru:
— Consider că… ho-ho… dar ce glumă… ho-ho! — și a izbucnit.
S-au aprins toate cele nouă beculețe. Atelierul a devenit o casă de licurici. M-am rotit pe loc, fericit, și am strigat:
— Funcționează! Avem lumină pe hohot!
Am făcut câteva reglaje: am adăugat un amortizor din burete sub dinam, ca să nu vibreze întreaga masă. Am prins cablurile cu coliere. Am lipit semne: „Nu atingeți dinam-ul. Înțeapă dacă e nervos.” și „Râsul se spală pe mâini înainte și după.”
Când a trecut doamna cu aspiratorul pe hol, a privit pe furiș. I-am făcut cu ochiul:
— Veniți sâmbătă! Aprindem curtea fără priză.
— Dacă aprindeți și fața domnului meu, că e cam mohorât, vin, a zis ea.
— Primim mohorâți. Îi convertim.
Capitolul 5 — Ziua Ideilor Năstrușnice
Sâmbătă la prânz, curtea căminului cultural s-a umplut de mese, șnururi, tăvi cu plăcinte, borcane cu ardei, sârmulițe colorate și copii care alergau ca semnele de exclamare. Norii se jucau pe cer ca tăvile de pizza în aer. Am adus Rizomobilul pe un cărucior, cu beculețele încolăcite ca un șal. L-am instalat sub o umbrelă (cea reparată cu bandă izolatoare), am pus pancarta: „Ha-ha pentru lumină”.
Primarul Petrescu a ținut un discurs scurt, miraculos:
— Bună ziua! Să fim scurți ca o glumă bună. Să râdem, să gustăm, să inventăm!
Lumea a aplaudat. Eu am bătut pedala Rizomobilului, doar de probă. Am rugat trei copii să spună pe rând „hi”, „ha”, „ho”. Beculețele au clipit politicos. Publicul a zâmbit.
A venit prima „clientă”: doamna bibliotecară, cu o eșarfă cu bufnite. S-a apropiat, a tușit timid:
— Nu prea știu să… adică râd, dar în cap.
— Aveți un buton de „hei, hei” aici, am arătat. Îl țineți apăsat și spuneți un „hei” adevărat, ca atunci când găsiți un volum rar.
A apăsat butonul. A zis „hei!” cu scânteie. Beculețele au tresărit.
— Încă o dată! i-a șoptit Lina.
— Hei! a zis doamna, mai tare.
Becurile s-au aprins trei. Am simțit cum îmi cresc urechile de bucurie ca la iepure.
A apărut bunicul lui Dodo cu un acordeon. A tras un „oom-pa-pa” vesel. Nu era râs, dar vibrația lui a mișcat pedala. Becurile au clipit în ritm.
— E polivalent! a exclamat primarul. Folosește hohot și muzică!
Apoi s-a întâmplat inevitabilul: norii s-au scuturat și a început o ploaie veselă, din aceea cu picuri mari cât boabele de porumb. Lumea s-a adăpostit sub umbrele, sub plăcinte, sub eșarfe. Eu m-am uitat la Rizomobil și am simțit cum îmi tremură colțurile gurii. Apa și dinam-ul sunt prieteni doar la terapie cu șocuri. Panică mică.
— Se închide atelierul? a întrebat Dodo, cu ochii mari.
— Nu, am zis, scuturând picăturile de pe pancartă. Îl adaptăm. Avem ploaie? O folosim. Lina, adu-mi pâlnia de gem, tubul mare și acea umbrelă albastră cu norisori. Dan, ține-mi dinam-ul. Nu-l lăsa s-o ia la fugă.
În două minute, am făcut un acoperiș din umbrelă, am montat pâlnia ca un acoperiș secundar, iar tubul l-am orientat spre o roată de jucărie cu palete improvizate din carton. Ploaia lovea pâlnia, se scurgea în tub, izbea paletele, roata se învârtea, dinam-ul torsona ca o pisică gigantică. Becurile au început să lumineze fără râs.
— Maestre! a strigat primarul, cu pelerina lui verde. Ați învățat ploaia să râdă!
— Nu, am zis, suflând o picătură de pe nas. Am învățat din ploaie un ritm.
Și atunci s-a petrecut magia dublă: copiii, care oricum nu se supără pe ploaie, au început să se hârjonească, să țopăie, să se stropească. Hohoțele lor s-au amestecat cu „oom-pa-pa”-ul acordeonului și cu ritmul ploii pe pâlnie. Rizomobilul lua toată vibrația, energia, mirarea și le punea în becurile cele mici. Curtea căminului cultural s-a luminat ca un pom dumicat cu lămâi.
— Și acum, un banc! a strigat Dodo. De ce n-are ploaia carnet de note? Pentru că ia numai „pica-turi”!
— Ha-ha! a bubuit mulțimea. Eu am căzut pe scaunul pliant, râzând pe burtă.
Doamna bibliotecară a început să țină ritmul cu degetele. Primarul și-a scos pălăria, a prins-o cu o clemă de sfoară ca să nu zboare. Dan a băgat soneria blocului în buzunar — nu întrebați cum — și a făcut „țîîîng” din când în când, perfect la timp.
În juma' de oră, lumina s-a adunat în jurul nostru ca un ghem. Nimeni nu s-a supărat că plouă. Gogoșile au devenit și mai bune. Plăcintele, mai parfumate. Eu îmi țineam caietul sub cămașă, să nu se ude, dar îmi venea să scriu: Eșecul căscatului, dragul meu jurnal, a fost de fapt un pas spre hohot. Bravo, Radu. Și bravo, ploaie.
Capitolul 6 — După ploaie, vin șuruburile lucioase
Spre seară, norii au obosit și s-au întins ca niște pisici uriașe pe spate. Curtea era plină de bălți perfecte pentru sărit. Am strâns Rizomobilul sub priviri mulțumite. Primarul a venit, a pus mâna pe umărul meu, a zis doar atât:
— Săptămâna viitoare, îl montăm în scara blocului. Pe platformă. Cu semn: „Aprinzi lumina? Spune un banc.”
— Facem, am spus. Dar pun și un buton „hei, hei” pentru cine e obosit. Și o pedală pentru acordeon, în caz că Dodo trece pe acolo.
— Perfect. Orașul nostru are nevoie de pedale pentru hohote, a zâmbit el.
Lina sărea într-o baltă, producând coroane de apă. Șapcă își privea reflexia cu aerul ei de ministru. Dodo își făcea mustăți din sfori.
— Domnule Radu, ați sărit vreodată într-o băltoacă ca un inventator? m-a întrebat Lina.
— În fiecare zi, am zis. Uneori băltoaca e o idee. Țop! Și-ți murdărești pantofii cu inspirație.
Am ajuns înapoi la atelier cu căruciorul. Pe ușă am lipit un bilet: „Închis pentru sărit în bălți. Revenim cu idei mai ude.” Apoi am deschis totuși ușa și am intrat, că nu mă pot abține. Am pus Rizomobilul la uscat, am scos caietul.
Jurnal, am scris:
1. Căscatomatul 1.0 a aprins un bec și multe idei. A aspirat o coadă de pisică (scurt) și o cutie de biscuiți (lung). Lecții despre filtre și vibrații.
2. Rizomobil 2.0 funcționează cu hohote, muzică și ploaie. Lumină din haz. Becurile se aprind mai tare când gluma e bună.
3. Următoarea versiune: să adaug un afișaj care arată „Indicele de chicote”. Să fac și un manual cu poze ușor de înțeles. Să rezist tentației de a monta o sirenă.
Am deschis cutia cu șuruburi. Miroseau a victorie. Am lustruit dinam-ul ca pe un trofeu. L-am atins cu degetul și m-a înțepat o idee: să pun lângă Rizomobil o cutiuță pentru glume inventate de copii. Le citim, râdem, luminăm. Poate prindem destulă lumină să facem stelele geloase.
A bătut cineva la geam. Era doamna bibliotecară, ținând un volum gros, învelit într-o pungă.
— Un dar, a zis ea. „Cartea râsului și a cunoașterii”. Pentru manualul dumneavoastră.
— Mulțumesc, am zis. Să știți că râsul dumneavoastră de „hei” a aprins trei becuri. Mai avem de exersat pentru patru.
— Vin mâine cu un banc despre cărți, a promis ea.
Am rămas singur, cu un zumzet plăcut în urechi, ca un stup de idei. M-am dus la ceasul meu care întârzie trei minute. L-am atins cu degetul. Am simțit că nu mai întârzie. De fapt, poate că niciodată n-a întârziat. Doar își lua timp să se bucure.
Am închis jurnalul. Apoi l-am deschis din nou, fiindcă mi-am amintit de marile invenții ale zilei:
— Pantofi cu frână de urgență (încă pe listă, ideea prinde aderență).
— Cana care nu varsă lapte dacă nu spui parola „mulțumesc”.
— Un semafor pentru pisici, cu lumini doar pentru „mieunat în trecere”.
Am râs singur. În atelier, șuruburile au cântat încet, ca un cor. Afară, bălțile s-au liniștit. Și undeva, pe o sfoară, nouă beculețe au rămas aprinse un pic mai mult, de dragul serii. Dacă treci pe aici și te apucă un hohot, intră. Avem pedale pentru râs și pungi pentru ploaie. Și dacă totuși cască cineva, e în regulă. Căscatul e doar o idee care încă nu s-a trezit. Iar la noi, ideile au boală lungă: se trezesc râzând.
