Capitolul 1: Cabinetul care miroase a sare și mentă
Dimineața, marea își scutura valurile ca pe niște pături albastre, iar pescărușii strigau de parcă făceau apelul la școală. Într-o clădire mică, la două străzi de plajă, doctorița Mara își deschidea cabinetul.
Mara era tânără, cu părul prins într-un coc grăbit și cu un halat alb care foșnea ca o velă. Pe birou avea un calendar colorat, un borcan cu bețișoare pentru limbă și un peștișor din plastic care, dacă îl apăsai, făcea „blub!”. Îl ținea acolo ca să le amintească tuturor să respire: încet, liniștit, ca peștii.
În dimineața aceea a venit prima pacientă: doamna Corina, care se ținea de gât și vorbea ca un acordeon stricat.
— Aoleu… mă zgârie… parcă am înghițit nisip.
Mara i-a zâmbit.
— Să vedem. Deschide gura ca un hipopotam politicos.
Doamna Corina a râs, apoi a deschis gura. Mara a luminat cu o lanternă mică.
— Gâtul e roșu, dar nu e nimic de speriat. Ai băut apă? Ai dormit bine?
— Am băut… cafea. Și am vorbit mult la telefon cu sora mea.
— Cafeaua nu e rea, dar gâtului îi place și apa. Și pauzele. Când corpul începe să „scârțâie”, de multe ori cere odihnă și organizare: apă la îndemână, somn la timp, mese regulate.
A notat pe o fișă: „Ceai călduț, miere, odihnă, aer curat”. Apoi a pus o mică ștampilă cu un delfin.
— Uite, delfinul ăsta înseamnă: ai grijă de tine ca de un prieten.
Când doamna Corina a plecat, Mara a ridicat privirea spre fereastră. Marea strălucea. Ziua părea liniștită. Dar la cabinet, liniștea e ca un castel de nisip: frumoasă… și poate fi spălată de un val oricând.
Capitolul 2: Băiatul cu genunchiul-„căpșună”
Ușa s-a deschis brusc și a intrat un băiat, Toma, cu mama lui. Toma avea genunchiul bandajat, iar pe bandaj se vedea o pată roșie.
— Am căzut de pe trotinetă! a spus el, ca și cum ar fi povestit o aventură cu dragoni.
— Genunchiul tău arată ca o căpșună prea coaptă, a zis Mara, aplecându-se. Dar stai liniștit, căpșunile se repară.
L-a rugat să se așeze. A desfăcut bandajul încet, ca pe un cadou pe care nu vrei să-l rupi.
— Doare?
— Doar când mă uit la el, a mormăit Toma.
— Atunci o să ne uităm împreună. Când te uiți cu cineva, frica se micșorează.
Mara a spălat rana cu apă și soluție de curățat.
— De ce ustură? a întrebat Toma.
— Pentru că pielea e ca un zid al orașului tău. Când e zgâriat, punem „paznici” care curăță. Ustură puțin, dar e semn că se face ordine.
A pus un plasture mare, cu o broască țestoasă.
— Broasca țestoasă înseamnă: încet și sigur te vindeci. Acum, lecția de prevenție: casca pe cap, genunchiere dacă ai, și te uiți înainte, nu după pescăruși.
— Dar pescărușii sunt amuzanți!
— Sunt, a râs Mara. Atunci te oprești și îi privești, ca un observator. Nu conduci și nu admiri în același timp.
Mama lui Toma a oftat.
— Când e nevoie să vă sunăm, doamna doctor?
Mara s-a sprijinit de birou, pe un ton blând:
— Dacă sângerarea nu se oprește după ce apăsați cu un tifon curat câteva minute, dacă rana e adâncă, dacă apare multă umflătură, dacă Toma se simte amețit sau leșină, atunci mă sunați imediat. Iar dacă e doar o zgârietură mică și copilul e vioi, de obicei ajunge curățare și plasture.
Toma s-a ridicat, mândru.
— Genunchiul meu e un oraș cu broască țestoasă!
— Exact. Și tu ești primarul. Ai grijă de oraș.
Capitolul 3: O după-amiază cu vânt și o tuse misterioasă
După prânz, vântul a început să alerge pe străzi, împingând nisipul ca pe niște confetti. Mara și-a pus un pulover subțire sub halat și a ieșit pentru o vizită la domiciliu, la o bunică, tanti Lidia, care locuia aproape de dig.
În casă mirosea a supă și a scoici decorative. Tanti Lidia tușea, dar încerca să fie curajoasă.
— Nu vreau să deranjez… a zis ea.
— Nu deranjați. Asta e meseria mea: să ajut, a răspuns Mara, cald.
A ascultat respirația cu stetoscopul. Tanti Lidia a zâmbit.
— Aparatul ăsta e ca o scoică, nu?
— Da. Eu ascult marea din piept, a glumit Mara. Și marea ta sună bine, doar puțin agitată.
A întrebat-o de febră, de dureri, de câtă apă bea. I-a explicat:
— Uneori tusea vine de la răceală, alteori de la aer uscat sau de la fum. Important e să ne uităm la semne: dacă respiri greu, dacă buzele devin albăstrui, dacă ai febră mare care nu scade, dacă ești foarte somnoroasă sau confuză… atunci trebuie ajutor rapid.
Tanti Lidia a dat din cap.
— Și dacă doar tușesc și sunt obosită?
— Atunci odihnă, lichide, aer curat și monitorizăm. Și vă sun eu mâine să întreb cum sunteți. Asta înseamnă organizare: nu lăsăm lucrurile la întâmplare.
În timp ce își strângea lucrurile, Mara a observat pe masă un caiet cu liste.
— Ce e aici?
— Lista mea de lucruri: medicamentele la ore, apa, plimbarea mică, a zis tanti Lidia, rușinată.
— E minunat! Corpul iubește ordinea. Uite, facem și o listă pentru seară: supă, ceai, pastila la ora potrivită, somn.
Când Mara a ieșit, vântul i-a ciufulit cocul. A râs singură:
— Bun, cocule, și tu ai nevoie de organizare.
Capitolul 4: Când trebuie să suni: regula farului
Spre seară, cabinetul s-a umplut de lumină portocalie, ca un borcan cu miere. Mara își pregătea trusa pentru a doua zi: termometru, pansamente, dezinfectant, carnetul cu numere de telefon. Îi plăcea să pună lucrurile la locul lor. Așa, mintea ei avea loc să fie calmă.
Atunci a sunat telefonul. Era Irina, o vecină de pe faleză, cu voce tremurată.
— Mara, băiețelul meu, Dinu, are febră și zice că îl doare burta… Nu știu dacă e grav.
Mara și-a coborât vocea, ca un val liniștit.
— Respirați. Spune-mi: cât are febra? Poate să bea apă? E treaz și vorbește normal? A vomitat mult? Are erupții pe piele?
Irina a răspuns pe rând. Febra era moderată, Dinu era treaz, doar speriat.
— Bine. Îi dați apă în înghițituri mici, îl țineți ușor îmbrăcat, îi luați temperatura din nou peste o vreme și îl urmăriți. Dacă febra urcă mult și nu scade, dacă durerea de burtă devine foarte puternică, dacă nu poate ține lichide, dacă devine somnolent sau respiră greu, atunci mă sunați din nou imediat sau apelați ajutor de urgență.
Irina a tăcut o clipă.
— Cum să știu când e „imediat”?
Mara s-a uitat pe fereastră. În depărtare, farul începea să clipească.
— Gândiți-vă la regula farului. Farul se aprinde când e pericol pe mare. La fel și corpul: dacă apar semne de alarmă — respirație grea, leșin, sângerare mare, durere foarte puternică, confuzie, febră mare care nu cedează, reacții alergice cu umflare la față sau gât — atunci farul clipește și trebuie să sunați rapid. Dacă e ceva ușor și copilul e vioi, farul nu e aprins, doar urmărim și ne organizăm.
Irina a râs ușor, ușurată.
— Îmi place regula farului. Mulțumesc.
— Și încă ceva, a adăugat Mara. Nu sunteți singură. E mai bine să întrebați decât să vă îngrijorați în tăcere.
După apel, Mara a scris pe un bilețel: „Regula farului — explică la copii”. L-a lipit pe frigiderul mic din cabinet, lângă magnetul în formă de stea de mare.
Capitolul 5: O seară liniștită și ceasul pentru mâine
Noaptea a coborât ca o pătură moale peste oraș. Mara a închis cabinetul, a stins luminile și a mers pe faleză. Marea era întunecată, dar prietenoasă, iar farul clipise de parcă îi făcea cu ochiul: „Bună treabă azi”.
Acasă, Mara și-a făcut un ceai și a deschis agenda. În fiecare seară, își organiza ziua de mâine: cine are programare, ce vizite are, ce trebuie să refacă în trusă. Nu era o regulă rigidă, ci o grijă bună, ca atunci când îți pregătești ghiozdanul înainte de școală.
A scris:
1) Verifică pansamentele.
2) Sună pe tanti Lidia.
3) Întreabă de Dinu, dacă Irina mai are nevoie.
4) Pauză de apă la fiecare două ore.
Apoi a primit un mesaj de la Toma: o fotografie cu genunchiul lui și plasturele cu broască țestoasă. Sub poză scria: „Domnișoară doctor, orașul meu e bine. Am purtat casca.”
Mara a zâmbit atât de larg, încât obrajii i s-au încălzit.
— Bravo, primare, a șoptit ea.
Și-a spălat dinții, și-a pus pijamaua și a tras perdeaua. În cameră se auzea un ceas mic, ticăind ca pașii unei furnici ordonate. Mara a luat telefonul și a setat alarma pentru dimineață.
— La 7:00, te rog, a spus ea, ca și cum ar fi vorbit cu un prieten.
A stins lumina. În întuneric, marea murmura de departe, iar farul își făcea datoria. Mara a respirat încet, ca peștișorul ei de pe birou: „blub… blub…”. Mâine era o nouă zi, bine așezată, ca un prosop întins la soare.
