Începutul
Într-un sat mic, cu acoperișuri ca niște căciuli de lut, trăia o tânără femeie pe nume Lina. Avea ochi blânzi și mâini calde. În fiecare seară, aprindea o lumânare și spunea încet: „Lumină, lumină, ține-mi inima trează.” Flacăra tremura ca un pui de licurici.
Într-o dimineață, pădurea de la margine părea puțin tristă. Frunzele erau verzi, dar parcă nu mai cântau. Lina a auzit vântul șoptind: „S-a ascuns Steaua de Cale. Fără ea, drumurile se încurcă.” Lina nu s-a speriat. A simțit doar un dor mic, ca un clopoțel.
„Vreau să ajut,” a spus ea. Și-a pus o pelerină albastră, ca cerul de seară, și a luat lumânarea într-un felinar. Flacăra era ca o inimă mică, luminoasă.
Mijlocul
Lina a intrat în pădure. Pădurea nu era rea. Doar obosită. Crengile se aplecau ca niște brațe care cer o îmbrățișare. Lina le-a atins ușor. „Bună, pădure,” a zis.
Un iepuraș alb a sărit în fața ei. „Cauți Steaua de Cale?” a întrebat el.
„Da,” a răspuns Lina. „O cauți și tu?”
„Eu caut curaj,” a spus iepurașul. „E mic, dar sare repede.”
Au mers împreună. Pe drum, au întâlnit un pârâu. Pârâul plângea mărunt, ca o vioară subțire.
„De ce plângi?” a întrebat Lina.
„Mi-e teamă să nu rătăcesc,” a murmurat apa.
Lina a lăsat felinarul să lumineze pe luciu. „Uite,” a spus ea, „lumina face o potecă și pe apă.”
Pârâul a zâmbit. Și a curs mai drept.
Apoi au văzut o piatră mare, cu mușchi ca o pătură. Piatra ofta.
„Ce ai?” a întrebat iepurașul.
„Am o umbră lipită de mine,” a spus piatra. „Și mă face grea.”
Lina a apropiat felinarul. Umbra s-a micșorat, ca o pată spălată cu lumină. „Umbra nu pleacă dacă o lovești,” a spus Lina, „pleacă dacă o încălzești.”
La capătul potecii, sub un copac bătrân, stătea Steaua de Cale. Nu era pe cer, ci pe pământ, ca o floare de aur. Tremura.
„De ce te-ai ascuns?” a întrebat Lina.
„Am crezut că nu mai sunt folositoare,” a șoptit steaua.
Sfârșitul
Lina s-a așezat lângă ea. „Uite câți au nevoie de tine,” a spus, arătând pârâul, piatra, iepurașul. „Și eu am nevoie. Când oamenii se iubesc, lumina lor te cheamă.”
Iepurașul a pus o frunză ca pernă pentru stea. Pârâul a cântat un cântec limpede. Piatra a ținut steaua la adăpost, ca într-un cuib.
Steaua s-a ridicat încet, ca un balon cald. S-a urcat pe cer și a clipit. Deodată, potecile s-au îndreptat. Pădurea a început să foșnească frumos, ca o poveste spusă la culcare.
Lina s-a întors acasă. Nu era singură: în inimă purta o lumină mare, ca o pâine caldă. A aprins lumânarea și a șoptit din nou: „Lumină, lumină, ține-mi inima trează.” Flacăra a răspuns, liniștită.
Și așa a învățat Lina: când mângâi umbra cu iubire, ea se face mică, iar drumul devine clar pentru toți.
