Capitolul 1: Strada cu Felinare Șușotitoare
Radu avea unsprezece ani și o curiozitate care îi sărea din buzunare ca niște greieri. În seara aceea, vântul își pieptăna părul prin crengile copacilor, iar norii stăteau ca niște oi cenușii în fața lunii.
La marginea orașului, pe Strada Felinarelor, se spunea că oricine trecea după miezul nopții simțea cum i se ridică părul pe ceafă… dar, ciudat, în loc să fugă, îl apuca un râs scurt, ca un sughiț de fericire.
Radu nu era genul care să caute necazuri. Era cumpătat, își lega șireturile de două ori și se uita de trei ori înainte să traverseze. Totuși, în piept îi ardea o dorință încăpățânată: să rupă blestemul felinarelor. Pentru că de când apăruse, oamenii evitau strada, iar bătrâna bibliotecară, doamna Toma, își ducea cărțile acasă pe întuneric, tremurând și… chicotind.
— E un blestem prost, spuse Radu în șoaptă, ca și cum întunericul ar fi putut auzi. Un blestem care te gâdilă.
Într-o după-amiază, la bibliotecă, doamna Toma îi întinse o carte veche, cu colțuri roase și miros de praf dulceag.
— Radu, ai grijă. Pe Strada Felinarelor se ascunde ceva care nu suportă singurătatea. Nu e rău… dar e flămând de prieteni.
Radu își mușcă buza.
— Dacă nu e rău, atunci de ce sperie?
Doamna Toma ridică din umeri, iar ochii ei căprui sclipiră ca două castane coapte.
— Uneori, frica e doar o haină prea mare. Cine o poartă… pare monstru.
Radu ieși cu cartea la subraț. Pe copertă era desenat un felinar care plângea. Iar lacrimile lui se transformau în mici stele.
Capitolul 2: Prietenii din Umbre
În seara următoare, Radu îi adună pe singurii doi prieteni care nu râdeau de ideile lui.
Mara, vecina lui, avea doisprezece ani și o minte ascuțită ca o agrafă de păr. Când se speria, nu țipa; punea întrebări. Iar Tavi, colegul lor, era mai rotunjor și foarte curajos… după ce își termina sandvișul. Avea umorul acela bun care îți face inima să se mai lărgească.
— Deci felinarele… te fac să ai pielea de găină și apoi să râzi? întrebă Tavi, cu gura plină de biscuiți. Sună ca după ce mă gâdilă bunica.
— Exact, spuse Radu. Dar strada e goală. Oamenii o ocolesc. Doamna Toma zice că ceva de acolo e „flămând de prieteni”.
Mara își strânse gluga hanoracului.
— „Flămând” nu-mi place. Dar „de prieteni” îmi place. E o combinație suspectă.
Radu deschise cartea veche. Paginile foșneau ca niște frunze uscate.
— Aici scrie despre un „Păzitor al Luminii Râzătoare”. A apărut cândva, după ce un copil a rămas singur pe stradă, într-o noapte cu furtună. Și-a pus dorul în felinare… și dorul a prins dinți.
Tavi înghiți și rânji forțat.
— Super. Un dor cu dinți. E ca un câine care latră după îmbrățișări.
— Planul e simplu, spuse Radu. Mergem împreună, nu ne despărțim. Căutăm sursa blestemului. Și… îi dăm ce-i lipsește.
Mara îl privi drept.
— Solidaritate, adică. Să nu lăsăm pe nimeni singur. Nici… lucrurile care sperie.
Radu dădu din cap. Înăuntrul lui, frica se strângea ca o gumă de mestecat rece, dar curajul o întindea din nou.
Capitolul 3: Miezul Nopții și Pielea de Găină
Au ajuns pe Strada Felinarelor la ora unsprezece și cincizeci și nouă. Casele păreau adormite, cu ferestrele închise ca niște pleoape grele. Felinarele, însă, erau aprinse, tremurând în lumină galbenă, ca niște lumânări care nu vor să se stingă.
— Zece… nouă… șopti Tavi, numărând secundele până la miezul nopții.
Când ceasul invizibil al orașului bătu douăsprezece, aerul se răci brusc. Pielea lui Radu se acoperi de bubițe mărunte, ca și cum un stol de furnici înghețate ar fi trecut peste el. Mara își frecă brațele, iar Tavi scoase un „brrr” teatral.
Apoi, de nicăieri, un chicotit ușor se strecură printre ei, ca o minge de ping-pong care sare pe gresie.
— Ați auzit? întrebă Radu.
Râsul creștea, nu ca o glumă, ci ca un ecou. Felinarele își unduiau lumina, parcă făcând cu ochiul.
Din umbra unui zid se desprinse o siluetă. Nu era înaltă. Nu era nici măcar complet… om. Părea făcută din fum și câlți de întuneric, cu un fel de pălărie prea mare. Ochii lui erau două scântei albastre, ca două ace de gheață.
— Bunăăă… șuieră silueta, dar vocea suna ca un acordeon trist.
Tavi își ridică mâna încercând să salute, apoi se răzgândi și o băgă în buzunar.
— Bună…? sună ca și cum ar fi vorbit cu o pisică necunoscută.
Mara făcu un pas în față.
— Ești Păzitorul?
Silueta se clătină, ca o flacără.
— Păzitor… da. Eu… păzesc. Dar și… aștept.
Radu își simți râsul gata să iasă, deși nu era nimic amuzant. Era ca și cum cineva îi gâdila gândurile.
— Aștepți ce? întrebă el, strângând cartea la piept.
Ochii albaștri sclipiră.
— Un „împreună”.
Și atunci, felinarele scârțâiră ușor, ca niște uși vechi, iar lumina lor desenă pe asfalt cercuri ca niște insule. Pe fiecare insulă se vedea o umbră… dar umbrele nu erau ale copiilor. Erau umbre de copii mai mici, alergând, ținându-se de mână, apoi… dispărând.
Radu înghiți.
— Un blestem, șopti el. Ține oamenii departe, ca să nu mai fie nimeni… și tu să rămâi singur.
Silueta își strânse „umerii” de fum.
— Singurătatea e o foame. Eu am mușcat din râs… ca să nu plâng.
Capitolul 4: Casa cu Ușa Care Nu Scârțâie
Păzitorul le făcu semn, iar felinarele clipiră ca niște pleoape luminoase. Copiii îl urmară până la o casă mică, la capătul străzii. Era singura cu poarta întredeschisă. Ciudat, ușa nu scârțâia deloc. Tăcerea ei era mai înfricoșătoare decât orice zgomot.
Înăuntru mirosea a ceai de mentă și a ploaie veche. Pe pereți atârnau fotografii îngălbenite: oameni râzând, oameni la picnic, oameni cu biciclete. Dar în fiecare fotografie, într-un colț, se vedea același felinar.
— E ca un semn, mormăi Mara. Un simbol. Felinarul e… amintirea.
Păzitorul se opri lângă un scaun gol. În mijlocul camerei era o cutie de lemn, legată cu sfoară.
— Aici, spuse el, cu vocea înmuiată. Aici e nodul.
Radu se apropie. Cutia părea să respire, ca un piept mic. Din interior se auzea un zgomot ca un râs înfundat.
Tavi se înghesui lângă el, încercând să pară glumeț.
— Dacă e un șoricel care face stand-up comedy, eu cer autograf.
Mara îi aruncă o privire.
— Tavi…
— Ce? Ajut la tensiune. O mai tai cu cuțitul meu invizibil.
Radu desfăcu sfoara cu degetele tremurânde. Capacul se ridică greu, ca și cum se opunea.
Înăuntru era o bilă mică de lumină. Nu strălucea ca un bec, ci ca o licurică prinsă într-un suspin. Și în lumina aceea se vedea un băiețel desenat, ca într-o umbră: stătea ghemuit, cu fruntea în genunchi.
Radu își simți inima strângându-se.
— E copilul care a rămas singur, șopti el.
Păzitorul își coborî capul.
— Eu sunt… frica lui. Și râsul lui. Și paznicul lui. Dar am rămas aici, agățat de felinare, ca o pânză de păianjen care a uitat de ce a fost țesută.
Mara se aplecă peste cutie.
— De ce îi transformi pe oameni în râs? De ce le dai piele de găină?
— Ca să nu se apropie, spuse Păzitorul. Pentru că dacă se apropie… ar putea pleca iar. Și eu… nu mai pot încă o dată.
Tavi se scărpină în ceafă, cu o seriozitate neașteptată.
— Deci îi sperii ca să rămână departe. E ca atunci când împingi pe cineva, fiindcă ți-e frică să nu te părăsească.
Păzitorul nu răspunse, dar lumina din cutie tremură ca un „da”.
Capitolul 5: Încercarea „Împreună”
Radu închise ochii pentru o clipă. În mintea lui, blestemul era ca o sfoară încâlcită. Nu o puteai rupe cu furie, fiindcă te tăiai. Trebuia desfăcută cu răbdare… și cu mai multe mâini.
— Ascultă, spuse el încet. Noi nu vrem să plecăm acum. Suntem aici. Împreună. Dar trebuie să lași strada să fie a oamenilor din nou.
Păzitorul păru să se micșoreze.
— Dacă… plecați după?
— O să plecăm la casele noastre, normal, spuse Mara, pragmatică. Dar putem reveni. Putem spune și altora. Strada ta nu trebuie să fie goală ca un caiet fără cuvinte.
Tavi dădu din cap.
— Putem face o „patrulă” a felinarelor. Și… doamna Toma poate veni cu noi. Îi place să povestească. Uneori chiar prea mult.
Radu zâmbi, iar râsul blestemat încercă să-i gâdile stomacul, dar el îl ținu în frâu.
— Nu trebuie să ții pe nimeni cu frică, continuă el. Solidaritatea nu e un lanț. E o punte. Nu te prinde, te trece.
Păzitorul se apropie de cutie. Își întinse mâna de fum către bila de lumină. Degetele lui tremurau.
— Eu… nu știu cum se face.
Mara se uită la Radu.
— Atunci îl învățăm. Împreună.
Radu își puse palma peste marginea cutiei. Tavi își puse palma peste a lui. Mara, peste palma lui Tavi. Trei mâini calde, reale, ca trei pietre puse una lângă alta ca să treci un râu.
— Spune cu noi, zise Radu către Păzitor. „Nu ești singur.”
Păzitorul inspiră, de parcă ar fi putut strânge aer în plămâni.
— Nu… sunt… singur.
În clipa aceea, felinarele de afară pâlpâiră. Pielea de găină se transformă în căldură, iar râsul care îi înțepa deveni un râs adevărat, mic, ca o scânteie.
Bila de lumină din cutie se ridică singură, plutind ca un balon. În ea, băiețelul desenat își ridică încet capul. Nu era trist. Era mirat, ca și cum auzise o voce după mult timp.
Capitolul 6: Blestemul Se Desface Ca O Eșarfă
Din tavan se scurseră umbre subțiri, ca niște panglici negre. Se încolăceau în jurul camerei, încercând să strângă aerul, să-l facă iar greu.
Tavi tresări.
— Ăsta e momentul în care… de obicei apare ceva care nu vrea să fie dezlegat, nu?
Mara își încleștă pumnii.
— Blestemul nu se dă bătut. E ca lipiciul de pe bandaj: te doare când îl dezlipești.
Radu simți frica mușcând din el. Dar de data asta, frica nu era o gaură. Era un clopoțel: îi spunea să fie atent.
Păzitorul se întoarse spre umbrele-panglici, iar ochii lui albaștri arseră.
— Ele sunt… obiceiul meu. Eu le-am făcut. Să țină lumea departe.
— Atunci tu le poți opri, spuse Radu. Nu singur. Noi te ajutăm.
Umbrele șuierau, făcându-le urechile să țiuie. Pentru o secundă, Radu văzu în ele chipuri: oameni care se întorceau din drum, copii care fugeau râzând fără să vrea, doamna Toma cu sacoșa de cărți tremurând.
Mara strigă peste șuierat:
— Țineți-vă de mâini!
S-au prins din nou, strâns, până când degetele lor au devenit un singur ghem de curaj. Păzitorul își așeză mâna de fum peste mâinile lor. Era rece, dar nu rău; ca o monedă uitată pe pervaz iarna.
— Împreună, spuse Radu, tare acum. Împreună nu sperie. Împreună vindecă.
Păzitorul repetă, cu voce tremurată:
— Împreună… vindecă.
Panglicile-umbră se opriră. Apoi, una câte una, se desfăcură, ca o eșarfă care alunecă de pe umeri. Se transformară în fum blând și ieșiră pe fereastră, lăsând în urmă aer curat.
Bila de lumină coborî încet și se așeză în palma lui Radu. Era caldă. În ea, băiețelul desenat zâmbi și, pentru prima dată, se ridică în picioare.
— Cred că… e liber, șopti Tavi, cu ochii mari. Adică… ca mine când termin tema.
Mara pufni.
— Tavi, chiar și acum?
— Mai ales acum. Să nu ne luăm prea în serios, altfel blestemul se întoarce din plictiseală.
Radu râse, un râs normal, care nu gâdila, ci lumina.
Capitolul 7: Strada Care Învață Să Râdă Frumos
Când au ieșit din casă, Strada Felinarelor părea schimbată. Întunericul era tot acolo, ca o pătură, dar nu mai era o pătură udă și grea. Era una moale, bună de somn.
Felinarele nu mai clipeau neliniștite. Ardeau liniștit, ca niște ochi care nu mai plâng pe ascuns. Și, ciudat, lumina lor părea să deseneze pe asfalt mici urme de pași, ca și cum invita pe cineva să vină.
Păzitorul stătea lângă unul dintre felinare. Părea mai clar, mai puțin fum. Pălăria lui se micșorase, potrivită.
— Și acum? întrebă el, aproape timid.
Radu își strânse ghiozdanul pe umăr, deși era noapte și nu avea nimic în el. Era un gest de „gata, mergem”, dar fără grabă.
— Acum facem ce am promis. Ne întoarcem și aducem oameni. Nu ca să te vadă ca pe o sperietoare, ci ca pe un vecin ciudat care are nevoie de salut.
Mara aprobă.
— Începem cu doamna Toma. Și poate cu domnul de la colț, care se laudă că nu se teme de nimic, dar sare când vede o pisică.
Tavi ridică un deget.
— Și cu bunica mea. Ea nu se sperie. Ea sperie pe sperietori. O să-ți aducă plăcinte.
Păzitorul păru să tremure de emoție.
— Plăcinte…? Asta sună… cald.
Radu scoase bila de lumină din buzunar. Acum nu mai era o închisoare. Era ca o lanternă mică, vie. Băiețelul desenat dinăuntru se transformase într-o scânteie care se împrăștia în aer și intra în felinare, unul câte unul, ca o promisiune.
Deodată, Radu simți un fior pe ceafă… apoi izbucni în râs. Dar râsul nu era blestemat. Era râsul acela care te face să îți amintești că ești în siguranță.
— Funcționează! spuse Tavi. Adică… ai piele de găină, dar e de… bucurie!
Mara zâmbi.
— Piele de găină care se transformă în râs. Dar acum e alegerea noastră, nu capcana lui.
Păzitorul îi privi ca pe niște lumânări care nu se sting.
— Mulțumesc, spuse el. Eu… o să păzesc. Nu cu frică. Cu lumină.
Radu îl salută.
— Și dacă te apucă iar singurătatea…
— Vă chem, spuse Păzitorul repede. Nu mai mușc din râs. Îl împart.
Au plecat spre casele lor, fără să alerge. În spate, felinarele foșneau ușor, ca niște pagini întoarse. Iar Strada Felinarelor nu mai părea o gură de lup, ci o poveste care învățase, în sfârșit, să se spună cu oameni.
În acea noapte, când Radu s-a băgat sub pătură, a simțit un ultim fior. A zâmbit în întuneric și a șoptit, ca o parolă:
— Împreună.
Și întunericul, de data asta, a părut să răspundă cu o lumină blândă, ca un „da”.
