Capitolul 1: Dimineața care mirosea a surpriză
În dimineața aceea, grădina părea că și-a pus cămașa cea bună: roua strălucea ca niște mărgele pe frunzele de zmeur, iar merișorul de lângă gard își legăna crenguțele ca un spectactor nerăbdător.
Radu, vulpea, se trezi cu un gând care îi sări direct pe bot: azi e ziua lui! Împlinise doisprezece ani — o vârstă importantă, pentru că de la doisprezece ani ai voie să te prefaci că știi tot, dar încă ai dreptul să te bucuri ca un pui.
— Raduu! se auzi de după tufele de coacăze. Ai văzut lingurițele de lemn?
Era Mira, iepuroaica, cu urechile ciulite ca două antene.
— Lingurițele? întrebă Radu, clipind inocent. Sigur s-au ascuns. Sunt timide.
— Sunt timide doar când nu le speli! bombăni Mira, dar îi zâmbi.
Radu își ridică lăbuțele ca și cum ar dirija o orchestră invizibilă.
— Azi vreau să fie o petrecere luminoasă. Și nu doar pentru mine. Vreau ca toți să se simtă… ca și cum ar primi un cadou.
— Ești o vulpe ciudată, zise Mira. În sensul bun.
Dinspre șopron veni ariciul Nino, cărând o cutie de carton cu găuri.
— Atenție! înăuntru e „proiectul”. Nu scuturați!
— Ce proiect? întrebară amândoi.
Nino își netezi cu grijă spinii (cât poți să-ți netezești spinii, adică aproape deloc).
— Un fel de… efect special. Dar Radu n-are voie să afle.
Radu își puse o lăbuță la piept, teatral.
— Eu? Să aflu? Nici vorbă. Azi sunt doar o vulpe modestă, care nu bănuiește absolut nimic. Absolut. Nimic.
Mira îl privi cu un aer „da, sigur”.
— Atunci vulpea modestă să ne ajute la pregătiri. Avem de aranjat grădina. Și… cineva trebuie să se ocupe de traseu.
— Traseu? se lumină Radu.
Aici îi sclipeau ochii altfel. Îi plăcea să inventeze jocuri. Și, mai ales, îi plăcea să aibă grijă ca nimeni să nu se lovească, să nu alunece, să nu se sperie.
— Mă ocup eu, zise el. Fac un parcurs în grădină. Cu surprize, dar fără pericole. Ca o aventură cu centură de siguranță.
— Sună… foarte Radu, râse Mira.
Capitolul 2: Traseul cu două drumuri
Radu începu cu harta. Nu o hartă pe hârtie — o hartă în minte, desenată cu pași. Mergea încet, numărând: de la cireș la butoiul de ploaie, apoi pe lângă stratul de lavandă, până la piatra mare care arăta ca o broască adormită.
— Aici punem „Podul Șoaptelor”, mormăi el. Trebuie să treci și să spui o glumă încet.
Se opri lângă iazul mic. Malul era cam alunecos, iar câteva frunze umede făceau locul să arate ca o invitație la… „buf!” direct în apă.
Radu își încreți botul.
— Nu, nu. Aventură, da. Bălăceală neplanificată, nu.
Așa că trase o variantă alternativă: ocol pe lângă gard, pe pământ bătătorit, cu pietricele așezate ca niște pași de dans. Adună crengi și le puse ca balustradă, legate cu sfoară. Nu era sofisticat, dar era solid.
Apoi veni Mira cu o rolă de panglică colorată.
— Ce faci aici?
— Varianta sigură, zise Radu. Cine vrea poate merge pe lângă iaz, dar numai dacă e uscat și cu un adult… adică… cu cineva mai atent. Iar cine vrea fără emoții, pe aici.
Mira se uită la el, surprinsă.
— Dar dacă aleg toți varianta sigură, nu e mai puțin „wow”?
Radu ridică din umeri.
— „Wow” e mai frumos când nimeni nu-și sparge genunchii. Și e ziua mea. Cadoul meu e să vă știu bine.
Mira îl împunse ușor cu o ureche.
— Ești prea bun pentru o vulpe.
— Șșș, să nu se afle. Am reputație, chicoti el.
Au pus indicatoare făcute din scoarță: „Pe aici, curajoșii” și „Pe aici, înțelepții”. Radu insista:
— Înțelepții nu sunt fricoși. Sunt doar prieteni cu picioarele lor.
La capătul traseului, lângă pergolă, Radu pregăti „Cufărul Complimentelor”: o cutie veche, în care fiecare urma să lase un bilețel cu ceva frumos despre altcineva. Nu despre Radu. Despre altcineva.
— De ce nu despre tine? întrebă Nino, apărând cu cutia lui misterioasă.
Radu își frecă ceafa.
— Pentru că… dacă tot e să primești ceva, e bine să nu ți se urce la cap. Și eu am urechi mari. Ar încăpea multă mândrie acolo.
Nino pufni.
— În urechile tale încape doar vântul.
— Exact, zise Radu. Să circule aerul!
Capitolul 3: Planul secret al prietenilor
Pe la prânz, Radu fu trimis „în mod întâmplător” după frunze de mentă.
— Pentru limonadă! strigă Mira. Și să nu te întorci prea repede! Adică… să culegi cu grijă!
Radu își miji ochii.
— Aha. Deci se întâmplă ceva. Dar eu sunt modest și nu observ.
Când dispăru după colț, echipa se strânse: Mira, Nino, și încă două veverițe gemene, Lili și Lolo, care se mișcau atât de repede încât păreau un singur ghem de coadă.
— Avem luminițe? șopti Mira.
— Da, zise Lili. Sau Lolo. Greu de zis. Le-am luat de la licurici. Au promis că vin și ei. Gratuit. Doar să nu-i punem să facă matematică.
— Și tortul? întrebă Nino.
Din spatele butoiului de ploaie se auzi o voce groasă:
— Tortul e aici, dar dacă se uită cineva, mă prefac că sunt o pâine.
Era bursucul Doru, maestrul cofetar. Avea făină pe bot și o expresie serioasă, de parcă făcea un examen.
— Tort cu miere, zise el. Și cu zmeură. Și cu… un ingredient secret.
— Care? șuierară veverițele, cu ochii mari.
Bursucul se aplecă și șopti:
— Răbdare.
— Ăsta nu e ingredient, zise Mira.
— Ba da, zise bursucul. Dacă n-ai, se arde tot.
Nino își deschise cutia cu găuri, doar puțin. Înăuntru se vedeau… baloane? Sau poate erau fluturi? Sau baloane-fluturi? Era greu.
— La final, zise el, o să se ridice… ceva. Și o să fie lumină. Și o să fie… „uau”.
Mira își frecă lăbuțele.
— Perfect. Dar avem o problemă: Radu e prea atent. O să observe tot.
Lili (sau Lolo) ridică o lăbuță.
— Îi dăm o misiune.
— Ce misiune? întrebă Mira.
Veverița zâmbi șiret.
— Să verifice traseul de încă trei ori. O să fie atât de mândru de siguranța lui, încât o să uite să fie detectiv.
Mira chicoti.
— Genial. Și… când vine, toată lumea ascunsă.
Bursucul își drese vocea:
— Eu nu mă ascund. Eu sunt tortul. Adică… eu țin tortul.
— Atunci te ascunzi cu tort cu tot, zise Mira. E mai sigur pentru toți.
Capitolul 4: Aventură cu glume și pași de dans
După-amiaza, grădina se umplu de oaspeți: o bufniță cu o pălărie prea mică, doi șoareci care se certau pe cine ține steagul, un cor de broaște care repetau „La mulți ani” și greierul Maestru de Ceremonii, care făcea anunțuri ca la stadion.
Radu îi întâmpină la intrare, cu o fundiță albastră legată stângaci la gât.
— Bine ați venit la… Traseul Aniversar al Vulpii Modeste! spuse el. Regulile sunt simple: zâmbiți, ajutați-vă și, dacă vedeți un melc, nu-l grăbiți. Are și el un program.
— Eu am întârziat deja de ieri, zise un melc, trecând calm.
Traseul începu cu „Podul Șoaptelor”. Fiecare trebuia să spună o glumă încet. Bufnița spuse:
— Ce face o frunză când se plictisește? …Se întoarce pe partea cealaltă.
Broaștele râseră de parcă era cea mai bună glumă din lume. Radu făcu o plecăciune pentru bufniță.
La „Pietrele Dansatoare”, oaspeții săreau pe pietricele așezate de Radu. Veverițele mergeau în viteză, iar șoarecii țineau steagul ca pe o torță olimpică.
Apoi ajunseră la bifurcația de lângă iaz. Indicatoarele stăteau mândre: „Curajoșii” spre malul umed și „Înțelepții” spre ocol.
Radu ridică vocea:
— Curajoșii au voie doar dacă pământul e uscat și dacă merg încet. Înțelepții au voie… oricând. Azi înțelepciunea are reducere.
O parte dintre oaspeți se uitară spre mal. Era încă un pic umed. Broaștele ridicară din umeri:
— Noi suntem… ambele, ziseră ele și plonjară cu grijă, dar nu pe traseu, ci direct în iaz, de fericire.
— Asta nu se pune! strigă Radu, dar râdea.
Majoritatea alese drumul sigur. Și, culmea, părea chiar mai distractiv: pietricelele sunau „tic-tic”, frunzele de mentă eliberau miros la fiecare pas, iar balustrada din crengi îi făcea pe toți să se simtă ca într-o expediție adevărată.
La final, „Cufărul Complimentelor” îi aștepta. Radu le explică:
— Scrieți ceva frumos despre altcineva. Nu despre mine. Eu oricum știu că sunt… decent. Foarte decent.
— Modest, vrei să zici! strigă cineva din mulțime.
— Exact! Foarte modest, zise Radu, serios, apoi izbucni în râs împreună cu ceilalți.
Oaspeții scriseră bilețele. Un șoricel îi scrise celuilalt: „Ții steagul ca un campion, chiar dacă ești cam scund.” Celălalt îi răspunse: „Ești bun la certat, dar și la împăcat.” Broaștele scriseră: „Cânți tare și asta e minunat.”
Radu, fără să citească, închise cufărul și îl puse deoparte.
— Ne uităm la ele mai târziu, împreună. Complimentele sunt mai gustoase când sunt împărțite.
Capitolul 5: Surpriza care se aprinde încet
Soarele cobora, și grădina începea să capete culoarea mierii. Radu își șterse fruntea.
— Bun. Aventură bifată. Acum… un pahar de limonadă și o pauză pentru vulpea sărbătorită.
— Pausă, da, zise Mira, conducându-l spre pergolă. Stai aici. Și… închide ochii.
— De ce?
— Pentru că… ești prea atent. Se încălzește surpriza.
— Surpriza? Eu? N-am auzit nimic. Sunt o vulpe modestă cu ochii închiși, spuse Radu și îi închise, dar un ochi rămase un pic întredeschis.
În clipa următoare, se auzi un „ahem” serios. Bursucul Doru apăru cu tortul. Era mare, rotund, cu zmeură pe margini și un strat lucios de miere care strălucea ca o oglindă.
— La mulți ani, Radu, zise bursucul, aproape timid. Ingredientul secret e… că ne-ai ajutat pe toți anul ăsta. Așa că azi… te ajutăm noi.
Radu își deschise ochii de tot. Înghiți în sec.
— Eu… am făcut doar ce trebuia.
— Exact, zise Mira. Și tocmai asta e.
Atunci Nino aduse cutia cu găuri în mijloc. Licuricii se adunară pe lângă ea, ca niște steluțe nerăbdătoare. Nino ridică capacul, iar din cutie se ridicară baloane mici, transparente, fiecare cu câte un licurici prins… nu înăuntru, ci agățat delicat de sfoară, ca un lampion viu. Se înălțară încet, luminând grădina cu puncte aurii.
— Uau, șopti Radu. Asta e… chiar luminos.
— Și sigur, adăugă Mira, arătând spre sforile bine legate. Nino a repetat nodurile de zece ori.
— Unsprezece, zise Nino. A zecea oară am avut o emoție.
Radu râse, apoi se uită la toți.
— Dar… de ce atâta pentru mine?
Lili (sau Lolo) îi puse în mână un bilețel.
— Citește. E din cufăr. Am trișat puțin.
Pe bilețel scria: „Radu ne face loc să fim curajoși fără să ne fie frică. Și nu se laudă cu asta, deși ar putea.”
Radu simți cum i se încălzește pieptul. Își drese vocea, ca să nu iasă prea… moale.
— Mulțumesc. Dar… să știți că și voi ați făcut mult. Eu doar am pus niște pietricele.
— Ai pus și grijă între ele, zise bufnița, clipind.
Radu se înroși sub blana roșcată, lucru greu de observat, dar posibil dacă te uiți atent.
Capitolul 6: Felii de tort și un zâmbet colectiv
Au cântat „La mulți ani” cu broaștele pe post de tobe (adică… au plescăit în apă), iar greierul a dirijat ca un profesionist. Tortul a fost tăiat în felii egale, deși una a ieșit puțin mai mare.
— Aia e pentru… cine are nevoie de mai multă energie, zise bursucul, uitându-se la veverițe.
— Noi? se prefăcură gemenele. Nu știm despre ce vorbești, și deja am mâncat-o.
Radu împărți primul lui colț de tort altcuiva: melcului, care ajunsese în sfârșit la masă, cu o demnitate impresionantă.
— Pentru întârziere, zise Radu.
— Nu e întârziere, zise melcul. E sosire cu stil.
Când se lăsă seara, licuricii-lampion pluteau încă deasupra grădinii. Cineva aduse cufărul și, pe rând, au citit bilețele. Fiecare a primit ceva frumos. Uneori amuzant, alteori sincer, dar mereu cald.
Radu asculta și dădea din coadă încet, ca un metronom fericit.
La final, Mira ridică paharul de limonadă.
— Pentru Radu, care a făcut două drumuri: unul pentru curajoși și unul pentru înțelepți. Și pentru noi, că am ales să mergem împreună.
Radu își ridică și el paharul.
— Și pentru voi, zise el. Pentru că mi-ați arătat că, uneori, cel mai frumos cadou e să lași pe alții să te ajute. Chiar dacă ești… o vulpe foarte decentă.
— Modestă! strigară toți.
— Da, da, modestă, râse Radu.
Și, sub lampioanele vii, cu degete lipicioase de miere și obraji obosiți de atâta râs, au rămas pentru o clipă nemișcați, ca într-o fotografie care nu se șterge: toți cu același zâmbet, mare, clar și colectiv.
