Capitolul 1: Patru fete și o hartă udă
Franc era sinceră până la capăt. Dacă nu știa ceva, spunea. Dacă îi era frică, recunoștea. Și tot ea era prima care zicea: „Respirăm. Ne liniștim. Apoi găsim o soluție.”
În dimineața aceea, ea și prietenele ei stăteau pe ponton, cu picioarele atârnând deasupra apei. Mira, Ioana și Daria aveau aproape nouă ani, ca și Franc. Doar Mira era cu două luni mai mare și nu se oprea niciodată din făcut planuri.
„Uitați-vă ce am găsit!”, a șoptit Daria, scoțând dintr-o cutie o foaie plastifiată, udă pe margini. Era o hartă mică, desenată cu creion și cerneală albastră. În colț era un desen cu un pește care părea că râde.
Ioana a clipit des. „E… o comoară?”
Franc a luat harta cu grijă. „Nu scrie ‘comoară'. Scrie ‘Trecere sigură'. Și un X… aici.” A arătat spre un loc marcat cu cercuri și linii ca niște dinți.
Mira a împins șapca pe ceafă. „Epave! O grămadă de bărci vechi, scufundate. Acolo e ca un labirint.”
„Și noi trebuie să găsim un pasaj sigur prin ele”, a zis Franc, încet, ca și cum ar fi încercat cuvintele. Apoi a zâmbit. „Bine. Dar calm. Fără grabă. Fără bravură prostească.”
„Eu sunt curajoasă cu pauze”, a mormăit Ioana. „Adică… curajoasă, dar îmi trebuie și biscuiți.”
Au râs toate patru.
În spatele lor, un adult de la centrul de scufundări le-a făcut semn. Aveau voie să coboare doar cu echipament ușor și cu un ghid aproape, dar fetele urmau să fie cele care observau, numărau și marcau drumul. Pentru ele era o misiune adevărată.
„Dacă ne pierdem?”, a întrebat Daria.
Franc și-a pus palma pe hartă. „Atunci ne oprim. Ne uităm împrejur. Ne amintim unde e lumina. Și ne întoarcem. Nu fugim. Nu ne panicăm.”
Mira a dat din cap. „Și, dacă e nevoie, îl rugăm pe domnul ghid să ne scoată ca pe niște cartofi din sac.”
„Eu nu sunt cartof!”, a protestat Ioana.
„Ești un cartof curajos”, i-a zis Daria, iar Ioana a râs, deși părea încă emoționată.
Când au intrat în apă, marea le-a cuprins ca o pătură răcoroasă. Soarele dansa deasupra, iar sub ele se vedeau umbrele epavelor, întunecate și tăcute, ca niște uriași adormiți.
Capitolul 2: Orașul liniștit de sub valuri
Sub apă, totul părea mai încet. Bulele urcau ca niște mărgele. Algele se legănau. Pești mici, argintii, treceau în grupuri, ca niște săgeți jucăușe.
„Uau…”, a șoptit Mira prin mască, iar cuvântul s-a transformat într-un „uooo” amuzant.
Franc a arătat cu degetul: un cal de mare stătea prins de o plantă subțire, ca un mic cavaler care păzea o poartă invizibilă. Daria a dus mâna la inimă, încercând să nu se miște prea brusc.
Ioana a văzut o caracatiță mică, ascunsă între două scânduri. Caracatița și-a schimbat culoarea, ca și cum ar fi jucat „v-ați ascunselea”.
„Bună…”, a zis Ioana în gând, apoi s-a uitat la Franc și a făcut semn cu degetul mare: e totul bine.
Au ajuns la prima epavă. Era o barcă de pescuit, ruptă pe o parte. Lemnul era acoperit de scoici și de dungi verzi. Printr-o fereastră fără sticlă se vedea întuneric.
Franc a scos o mică plăcuță impermeabilă și un creion special. A desenat rapid: o săgeată, apoi un cerc. Mira a scos o bandă colorată, permisă pentru marcaj temporar, și a legat-o de o bucată de metal care nu se mișca.
„Asta e intrarea”, a semnat Mira.
Franc a clătinat din cap și a scris: „Nu intrăm încă. Observăm.” Apoi a arătat spre nisip: curenții făcuseră mici valuri, ca niște riduri.
Daria a făcut semn: „Curent!”
Ghidul le-a arătat să rămână aproape de exterior și să caute o trecere între epave, nu prin ele. Era mai sigur. Dar harta părea să spună că undeva era un culoar protejat, ca un tunel format din două epave căzute una lângă alta.
„Franc, uite!”, a semnalat Ioana, arătând spre o zonă unde două corpuri de barcă formau o arcadă. Sub arcadă, lumina se strecura ca o panglică.
Franc a simțit cum inima îi bate mai tare. Apoi și-a amintit: calm. A inspirat încet, a numărat în gând până la trei și a făcut semn: „Ne apropiem încet.”
Au înotat ca patru frunze duse de apă, fără să atingă nimic. În jur, viața marină părea să le privească: un pește balon, cu ochi mari, stătea ca un paznic curios.
„Nu te umfla, te rog”, a murmurat Mira, iar peștele balon a clipit, de parcă ar fi înțeles gluma.
Capitolul 3: Pasajul care respiră
Arcada dintre epave era mai îngustă decât părea de sus. Pe margini atârnau fire de alge. Scoicile străluceau ca niște nasturi. Iar înăuntru, apa se mișca într-un fel ciudat, ca și cum pasajul ar fi „respirat”.
Ioana s-a oprit brusc și a ridicat palma: semn de stop. Ochii ei erau mari.
Franc a înotat lângă ea și a văzut de ce. În mijlocul trecerii era o plasă veche de pescuit, prinsă între două bucăți de metal. Se legăna ușor. Ca o pânză de păianjen sub apă.
Mira a făcut semn: „Ocolim?”
Daria a arătat spre margine: era o zonă mai liberă, dar aproape de un colț ascuțit.
Franc a scos plăcuța și a scris: „Calm. Plan.” Apoi a desenat trei pași: 1) Observăm. 2) Alegem ruta. 3) Trecem unul câte unul.
Ghidul a rămas în spate, pregătit. Dar le-a făcut semn că pot decide, dacă e sigur.
Franc s-a apropiat de plasă, fără s-o atingă. A privit cum se mișcă în curent. Apoi a văzut: plasa era prinsă doar în două puncte. În mijloc, era un gol suficient pentru o persoană mică, dacă trecea drept și încet.
„Eu… pot prima”, a semnat Franc, apoi a arătat spre pieptul ei. „Sunt sinceră: mi-e puțin frică. Dar pot.”
Ioana a clătinat din cap și a semnat repede: „Eu prima! Dacă mă blochez, mă scoateți ca pe cartof!”
Chiar și sub apă, Franc a simțit că zâmbește.
Au decis: Franc trece prima, pentru că era cea mai atentă la hartă. Ioana urma a doua, ca să nu se tot gândească. Daria a treia, fiind cea mai ușoară și mai delicată. Mira ultima, ca să poată verifica marcajele.
Franc a înotat încet, cu brațele aproape de corp. A păstrat distanța față de colțul ascuțit. Când a ajuns la gol, a scos aer încet, ca să nu se ridice brusc. Plasa a tremurat, dar nu s-a lipit de ea.
A trecut.
În partea cealaltă, lumina era mai puternică. Pasajul se deschidea într-un spațiu dintre epave, ca o mică piață subacvatică. Pe fundul nisipos stătea un obiect ruginit, ca o busolă veche.
„Reușit!”, a semnat Franc, apoi a făcut semnul „OK”.
Ioana a venit a doua. Pe la jumătate, i-a fluturat plasa o atingere pe lăbuța de înot, iar Ioana s-a încordat. Franc a făcut semn clar: „Stop. Respiră.” Ioana s-a oprit. A inspirat încet, a numărat cu degetele. Plasa s-a îndepărtat iar. Apoi a trecut mai departe.
Daria a trecut ca o pană, iar Mira a venit ultima, atentă. A legat încă o bandă colorată pe un punct sigur, ca semn: „Pe aici.”
Când au fost toate patru, Franc a deschis harta. X-ul era aproape.
Capitolul 4: X-ul, morena și cheia de lumină
Au înotat prin spațiul dintre epave. Aici, metalul se ridica din nisip ca niște coaste uriașe. Printre ele creșteau corali mici, portocalii. Un banc de pești galbeni s-a învârtit în jurul fetelor, ca niște confetti vii.
Apoi, dintr-o crăpătură, a ieșit capul unei morene. Avea dinți ascuțiți și ochi lucioși. Părea supărată că cineva îi trece prin „curte”.
Ioana a înghețat.
Daria a făcut un gest mic, ca și cum ar fi vrut să o salute, apoi s-a răzgândit.
Franc a ridicat palma: stop. Apoi a făcut semn: „Distanță. Liniște.”
Morena a deschis gura, ca un căscat enorm. Dar nu s-a mișcat spre ele. Doar le-a privit, ca un portar sever.
Mira a arătat spre dreapta: era un culoar mai larg, luminat de sus. Harta indica exact acel ocol, ca o linie subțire, aproape invizibilă.
„Asta e trecerea sigură”, a semnat Franc. A simțit un fel de mândrie caldă. Nu o mândrie gălăgioasă. Una liniștită.
Au ocolit morena fără grabă. Ghidul le-a urmărit atent, dar le-a făcut semn că se descurcă bine.
La X au găsit o cutie mică, prinsă cu un elastic vechi de o țeavă. În cutie era un tub impermeabil. Franc l-a deschis. Înăuntru era o hârtie rulată și o mică „cheie” de plastic pentru o lanternă de marcaj.
Au urcat puțin, într-o zonă unde puteau sta fără să lovească nimic, și au desfăcut mesajul. Pe foaie era scris, cu litere rotunde:
„Cine găsește trecerea sigură, câștigă dreptul de a o marca pentru ceilalți. Curajul adevărat e calm.”
Franc a simțit că i se înmoaie umerii. Exact asta încerca să spună și ea mereu.
Mira a semnat: „Punem lanterna aici, la intrare?”
Franc a dat din cap. Au fixat lanterna de marcaj la punctul potrivit, astfel încât să lumineze banda de culoare și să arate clar drumul, fără să deranjeze animalele.
Ioana a făcut semn spre morenă, apoi a mimat o pălărie imaginară: „Doamna Portar.”
Daria a râs sub mască, iar râsul ei a ieșit în bule mici, ca niște perle.
Capitolul 5: Întoarcerea și clin d'œil-ul sărat
Drumul de întoarcere a fost mai ușor. Marcajele lor erau clare. Lumina lanternei de la intrare făcea pasajul să pară mai prietenos. Plasa veche încă se legăna, dar acum fetele știau cum să treacă. Unul câte unul. Încet. Fără panică.
Când au ieșit din zona epavelor, marea s-a deschis iar, albastră și largă. Un delfin a apărut la distanță, ca o umbră veselă. A sărit o dată, de parcă ar fi spus: „Bravo!” Apoi a dispărut.
Pe ponton, după ce și-au scos echipamentul, Ioana a tras aer adânc și a zis:
„Am fost curajoasă. Și nu m-a scos nimeni ca pe cartof.”
„Încă”, a adăugat Mira, ridicând din sprâncene.
Daria a întins harta pe o bancă. Franc a scos creionul și a desenat, cu grijă, pe hartă: o linie groasă pe traseul sigur, apoi un mic simbol de lanternă.
„Uite”, a spus Franc. „Acum și alții vor ști pe unde să treacă. Fără să se sperie.”
Ghidul le-a făcut semn de felicitare. „Ați fost atente. Ați fost calme. Asta înseamnă adevărată aventură.”
În timp ce soarele se cobora, fetele au împărțit biscuiți. Ioana a mușcat din unul și a făcut o față ciudată.
„Ăsta… e sărat!”
Mira a râs. „Normal. Ai pus mâna udă pe el.”
Franc a gustat și ea. Biscuitul era sărat, dar bun, ca o amintire lipită de buze. A ridicat din umeri și a zis:
„Ei bine… aventura noastră avea nevoie de un final cu un strop de mare.”
Daria a completat, chicotind:
„Un clin d'œil sărat.”
Și toate patru au râs, cu obrajii încă ușor reci de la apă, dar cu inima caldă și liniștită, ca o lanternă mică aprinsă sub valuri.
