Partea întâi: În satul unde soarele dansează
Într-un sat prăfuit de pe marginea unui fluviu mare, acolo unde vântul aducea miros de mango copt și copiii râdeau ca niște clopoței sub baobab, trăia un bărbat cu inima moale ca untul la soare. Se numea Amani, iar ochii lui străluceau ca două semințe de cacao sub razele dimineții.
Amani iubea tot ce era viu: copacii, păsările, chiar și pietrele care încălzeau pământul la amiază. Dar cel mai mult îi plăcea să culeagă flori. A simțit mereu că în fiecare floare cântă o poveste, iar dacă le aduni cu blândețe, poate auzi șoaptele pământului.
Într-o zi, soarele s-a trezit vesel și a pictat cerul cu portocaliu. Amani s-a ridicat de pe rogojina lui, și-a pus pălăria din frunze de palmier pe cap și a ieșit afară. Dincolo de casele din lut roșu, aproape de fierăria satului, creștea o tufă de flori albastre ca cerul după ploaie. Le voia pentru mama lui, cea mai bună femeie din sat, care era bolnavă și zâmbetul ei se stinsese ca o lampă fără ulei.
S-a apropiat de tufa strălucitoare, dar pe drum a dat peste forja lui Baba Kofi, bătrânul fierar. Baba Kofi bătea cu ciocanul lui mare, iar scânteile săreau ca licuricii în noapte.
„Bună dimineața, Baba Kofi!” a zis Amani cu voce caldă.
„Bună să-ți fie inima, Amani! Unde mergi cu pasul tău ușor ca un pui de antilopă?”
„Vreau să culeg flori pentru mama. Acolo, lângă forja ta, cresc cele mai frumoase flori din sat.”
Baba Kofi a zâmbit, dar privirea lui era puțin tristă.
„Ah, Amani, de multe ori copiii vin și culeg acele flori fără să știe că ele îmi țin umbră și răcoare când lucrez. Dacă le iei pe toate, n-o să mai am niciun adăpost la amiază.”
Amani s-a gândit. Voia să facă bine, dar nu voia să-l supere pe Baba Kofi. Vântul a fluturat ușor mugurii florilor, ca și când asculta și el discuția lor.
Partea a doua: Înțelepciunea florilor
Amani s-a aplecat și a privit florile. Erau ca stelele căzute pe pământ. A atins una cu grijă, iar petalele s-au unduit ca o apă liniștită. În acel moment, a simțit că florile îi șoptesc: „Nu lua tot ce găsești, împarte cu inima deschisă.”
S-a întors spre Baba Kofi. „Baba, dacă aleg doar câteva flori și las celelalte să-ți țină umbră, te vei bucura?”
Baba Kofi a râs, iar râsul lui era gros ca toba la sărbătoare. „Asta e vorba bună! Întotdeauna e loc de împărțit. Ia câte ai nevoie, Amani. Mama ta să se însănătoșească!”
Amani a ales cu grijă trei flori albastre, una pentru mamă, una pentru el și una pentru Baba Kofi. Le-a așezat pe un șervețel mic, țesut de sora lui cea mică. A simțit cum o rază de soare îi încălzește inima.
Pe drum, a trecut pe lângă copii care se jucau cu pietricele colorate. Un băiat mic, pe nume Sefu, a văzut florile din mâna lui Amani și a alergat către el.
„Amani, dă-mi și mie o floare! Mama mea e supărată azi și poate dacă vede o floare, va râde ca atunci când plouă după secetă.”
Amani s-a oprit. Avea doar trei flori. S-a gândit: Oare dacă dau una, bătrânul Baba Kofi se va supăra? Dacă nu duc două acasă, mama va fi tristă?
Dar inima lui era ca un copac umbros, mereu gata să primească pe cineva la răcoare. I-a dat băiatului una din flori.
„Ia, Sefu! Dar să-i spui mamei tale că florile se culeg cu inima, nu cu mâna.”
Partea a treia: Împăcarea sub stele
Când a ajuns la coliba lui, Amani a găsit-o pe mama stând pe rogojină, cu ochii obosiți. I-a pus floarea pe genunchi.
„Mamă, pentru tine, ca să-ți amintești de cerul după furtună.”
Mama a zâmbit, iar zâmbetul ei a luminat tot colțul colibei. Amani a păstrat o floare pentru Baba Kofi și s-a întors la fierărie.
Pe drum, Sefu a venit alergând.
„Amani, mama mea a râs! Mi-a spus să-ți mulțumească.”
Când a ajuns la forjă, Baba Kofi fremăta de bucurie. „Ai împărțit florile, Amani! Ai suflet mare. Adu floarea și pune-o lângă ciocanul meu. O voi păstra să-mi amintească de împărțire.”
S-au așezat amândoi pe o rogojină veche, la umbra florilor care încă mai creșteau vesele lângă atelier. A venit și Sefu, cu ochii lui luminoși. S-au ghemuit toți trei pe rogojină, ca să povestească sub cerul stropit cu stele.
Noaptea a coborât încet peste sat. Luna s-a furișat printre crengile baobabului, iar animalele s-au așternut la somn. Pe rogojină, Amani, Baba Kofi, Sefu și mama lui Amani au împărțit liniștea și visurile. Au ascultat cum greierii cântă o poveste despre cum florile împărtășite aduc împăcare, iar umbrele pot deveni adăpost pentru toți.
A doua zi, soarele a găsit rogojina întinsă sub florile albastre, cu urme de trupuri liniștite și un zâmbet pe fețele tuturor. Satul a știut că, uneori, împăcarea are miros de flori și gust de somn lângă prieteni.
Așa a învățat Amani, și toți cei ce l-au ascultat, că inima care împarte e ca o rogojină mare: încape oricine pe ea și, sub stele, supărările dispar ca norii uscați de vânt.
