Capitolul 1: Indiciul care foșnește
În dimineața de Paște, lumina se strecura prin perdele ca o limonadă aurie. Luca, un băiat de 9 ani cu părul ciufulit de parcă se certase cu perna, sări din pat înainte să sune ceasul. În bucătărie mirosea a cozonac și a vopsea de ouă, un amestec care, după părerea lui, însemna „azi se întâmplă ceva important”.
— Ai grijă la iarbă, îi spuse mama, arătând spre curte. Să nu calci florile. Și nu lăsa hârtii pe jos.
— Jur pe urechile mele! zise Luca, atingându-și urechile ca și cum ar fi fost două semafoare.
Tatăl îi făcu cu ochiul și îi întinse un coșuleț. În el era o panglică verde și un bilețel mic, pliat de trei ori, ca un secret.
Luca desfăcu bilețelul. Pe hârtie era desenat un ou cu picioare și scria: „Caută acolo unde râde vântul. Urmează frunza care nu vrea să cadă.”
— Asta e… o ghicitoare? întrebă Luca, deja cu genunchii pregătiți de alergat.
— O vânătoare de ouă, zise tata. Dar pare că iepurașul s-a apucat și de poezie.
Luca ieși în curte. Vântul mișca ușor crengile cireșului, care trosneau ca niște degete ce bat la ușă. „Unde râde vântul…”, repetă el. Se opri lângă gard, unde atârna un clopoțel metalic. Când bătea vântul, clopoțelul făcea „ding-ding”, de parcă se gâdila singur.
— Aici râzi, vântule! zise Luca, foarte serios.
Sub clopoțel, pe un cui, stătea agățată o frunză uscată de anul trecut, încăpățânată ca o bunică ce nu vrea să plece de la petrecere. Pe frunza aceea era lipit un alt bilețel.
Luca îl luă repede, dar cu grijă, să nu rupă frunza. „Respectă natura,” își aminti el. „Dacă frunza a rezistat o iarnă, merită aplauze.”
Pe bilețel scria: „Bravo! Acum mergi la locul unde furnicile au autostradă. Dar fără să le strici drumul.”
Luca își mușcă buza, încântat. Vânătoarea de ouă tocmai devenise… o misiune secretă.
Capitolul 2: Autostrada furnicilor
Luca se aplecă lângă rondul de lalele. Acolo, lângă o piatră plată, furnicile mergeau în șir, în grabă, ca niște oameni care au uitat oala pe foc.
— Bună dimineața, doamnelor și domnilor furnici, șopti Luca. Nu vă fac poze, nu vă opresc din trafic.
Se uită atent. „Locul unde furnicile au autostradă…” Însemna că indiciul e pe lângă traseul lor. Dar cum să caute fără să le strice drumul? Luca își scoase șireturile de la un pantof și le folosi ca să traseze, cu grijă, o „linie de protecție” în jurul șirului de furnici, ca un fel de gard imaginar.
— Aici e zona voastră. Eu doar investighez, zise el.
Sub piatra plată, găsi un ou din plastic colorat, pictat cu buline albastre. Îl ridică încet, ca pe un pui de pasăre. Înăuntru era o bomboană și încă un bilețel.
„Bomboana e pentru curaj,” își spuse Luca și o băgă în buzunar pentru mai târziu. Mai întâi misterul!
Pe bilet scria: „Dacă vrei următorul ou, ascultă: cioc-cioc! Acolo unde se aude ciocănit fără ciocan.”
Luca își ciuli urechile. Ciocănit fără ciocan… În curte era doar bunicul, care aranja crenguțe de salcie într-o vază, și… un ciocănit mic, ritmat, dinspre copacul mare.
„Un ciocănitor!” își zise Luca. „Sau un spiriduș care bate în lemn ca să-și numere gândurile.”
Se apropie de stejar, pășind pe alee, nu pe iarbă, ca să nu strivească flori sau insecte. La trunchi, ciocănitoarea chiar lucra harnică, ca un tâmplar cu pene.
— Salut! îi șopti Luca. Nu te deranjez. Doar… te urmăresc puțin.
Ciocănitoarea își întoarse capul, de parcă i-ar fi spus: „Ai treabă? Eu am!”
Luca râse încet. Paștele avea și păsări cu personalitate.
Capitolul 3: Ouăle care par să se ascundă singure
La baza stejarului, într-o scorbură mică, Luca găsi un ou adevărat, vopsit în roșu, strălucitor, cu o frunzuliță desenată pe el. Era așezat ca la muzeu, de parcă stejarul îl expusese special.
— Bun, dar… cum a ajuns aici? murmură Luca. Iepurașul are scară?
Când întinse mâna, oul se rostogoli ușor înăuntrul scorburii, ca și cum ar fi spus: „Nu încă!”
Luca rămase cu mâna în aer.
— Hei! Eu sunt prieten, nu hoț de ouă! spuse el, încercând să nu râdă.
O adiere trecu pe lângă obrazul lui și frunzele foșniră. Foșnetul suna… aproape ca un chicotit. Oul se opri și, pe coajă, Luca observă ceva: o linie subțire, ca un desen, care nu fusese acolo înainte. Semăna cu o săgeată.
— Deci… oul îmi dă indicații? întrebă Luca, și se uită în jur, să vadă dacă nu îl filmează cineva pentru o emisiune secretă.
Săgeata de pe ou părea să indice spre grădina din spate, unde bunica pusese un mic hotel de insecte din lemn și paie.
Luca își retrase mâna și se ridică.
— Bine, ou misterios. Mă conduc eu, zise el. Dar să știi că am experiență: am găsit odată telecomanda în frigider.
Se îndreptă spre hotelul de insecte. Pe drum, observă o cutie de carton aruncată lângă gard, probabil adusă de vânt de pe stradă. Luca se opri.
— Nu e frumos, mormăi el. Natura nu e coș de gunoi.
Ridică cutia și o duse la tomberoane, împingând-o cu ambele mâini ca pe un trofeu. Apoi își șterse palmele de pantaloni.
— Așa. Acum magia poate să continue, că nu se împiedică în gunoaie.
La hotelul de insecte, pe o scândurică, era lipit un bilet: „Când ai grijă de curte, curtea are grijă de tine. Următorul ou e acolo unde apa face cercuri.”
— Apa face cercuri… repetă Luca. Unde avem apă?
În colț era o mică fântână decorativă, unde picura încet, „plip-plip”, și fiecare picătură făcea cercuri în vas.
Luca simți că inima îi bate ca o tobă de sărbătoare.
Capitolul 4: Fântâna și iepurașul… aproape invizibil
Se apropie de fântână și se aplecă. În apă se oglindea cerul, iar norii arătau ca niște oi care se prefac că sunt nori. „Plip.” Un cerc. „Plip.” Alt cerc.
Pe marginea vasului era un ou galben, cu dungi verzi. Luca îl luă, dar în clipa aceea auzi un „hîc!” mic, ca un strănut de jucărie.
— Cine-i acolo? întrebă el, șoptit, ca să nu sperie… apa?
Din spatele fântânii se mișcă o umbră. Nu o umbră mare, ci una cât o căciulă. Luca clipi. Umbra se făcu mai clară: o ureche lungă, apoi încă una. Dar totul era… ca prin sticlă aburită.
— Iepurașule? zise Luca, cu voce de „nu vreau să par nebun, dar…”.
Umbra făcu un pas și părea să se împiedice de propria invizibilitate. Apoi, foarte serios, se auzi o voce subțire:
— Pssst! Nu mă privi prea tare, că mă fac și mai vizibil și mi se strică trucul!
Luca își acoperi ochii cu o mână, dar lăsă un deget pe post de binoclu.
— Scuze! Nu știam că ai… mod invizibil.
— E o setare de Paște, zise vocea. Doar azi merge. Și doar dacă oamenii sunt atenți la natură. Dacă aruncă hârtii și calcă furnici, poc! dispare magia.
Luca înghiți în sec, impresionat.
— Am protejat autostrada furnicilor. Și am dus o cutie la gunoi, zise el repede, ca la un examen.
— Am văzut, spuse iepurașul. Se vede de la… Centrul de Control al Iepurașilor. Avem camere. Adică… morcovi cu antenă. Nu întreba.
Luca râse.
— Nu întreb. Îmi place când lucrurile sunt puțin… ciudate.
— Perfect, zise iepurașul. Atunci deschide oul galben.
Luca desfăcu oul de plastic. Înăuntru era o cheiță mică de lemn și un bilețel: „Cheia deschide comoara de sub cea mai veselă tufă. Cea mai veselă tufă râde când o mângâi cu grijă.”
— O tufă care râde… repetă Luca. Avem o tufă care râde?
— Cea de mentă, șopti iepurașul. Când o atingi, îți rămâne miros bun pe degete. Asta e râsul ei.
— Aha! zise Luca, și își mirosi degetele din reflex, de parcă deja câștigase.
Iepurașul tuși timid.
— Și, Luca?
— Da?
— Ai făcut bine că ai fost blând. Paștele nu e doar despre găsit. E și despre cum cauți.
Umbra făcu un mic salut și, ca o pată de lumină, se topi în aer. Rămase doar vântul și „plip-plip”-ul fântânii, ca un aplauz mic.
Capitolul 5: Comoara de sub menta râzătoare
Luca alergă spre tufa de mentă, dar încetini chiar înainte să ajungă.
— Cu grijă, Luca, își spuse. Nu e concurs de dărâmat frunze.
Mângâie ușor menta. Un miros proaspăt îi sări în nas, ca o glumă verde.
— Haha, râzi, mento! zise el. Promit că nu te tund ca pe un arici.
La baza tufei, ascunsă sub un mic capac de lemn, era o cutiuță cu o încuietoare minusculă. Luca introduse cheița și răsuci. „Clic!” Sunetul era atât de satisfăcător încât aproape că i se făcu poftă să mai descuie ceva. Poate frigiderul. Dar nu, misiunea!
În cutiuță erau trei ouă de ciocolată, o panglică colorată și un ultim bilețel.
Luca își ținu răsuflarea și citi: „Ai ajuns! Împarte dulcele cu cei dragi și lasă curtea mai curată decât ai găsit-o. Și acum… uită-te sub coșuleț.”
— Sub coșuleț? repetă Luca, și se uită la coșulețul din mâna lui, ca și cum ar fi putut să-l surprindă făcând tumbe.
Îl întoarse. Lipit pe fund era un abțibild cu un iepuraș care făcea cu ochiul. Sub el, cu litere mici, scria: „Știu că citești.”
Luca izbucni în râs.
— Deci ăsta era clinul de ochi! șopti el. Iepurașule, ești un șmecher.
Se întoarse spre casă. În prag, mama și tata îl priveau.
— Ai găsit? întrebă mama.
— Am găsit ouă. Și… niște lecții, zise Luca, ridicând coșulețul. Și menta râde, dacă o gâdili.
Tata ridică o sprânceană.
— Menta? Râde?
— Da, dar politicos, zise Luca. Nu ca mine.
În bucătărie, Luca împărți ouăle de ciocolată cu părinții și cu bunicii. Apoi, înainte să se așeze la masă, ieși repede afară și mai strânse două frunze de hârtie rătăcite pe alee, ca să fie sigur.
Când se întoarse, simți un miros ușor de morcov… sau poate era doar imaginația lui. Se uită la coșuleț. Abțibildul cu iepurașul părea, jur, că tocmai îi făcuse din nou cu ochiul.
Luca își atinse urechile-semafor și șopti:
— Știu că știi că știu. Paște fericit!
