Capitolul 1
În dimineața aceea de vacanță, aerul mirosea a fân încălzit și a zmeură coaptă. Puiul de lup, Radu, se trezi cu urechile ciulite. Dincolo de vizuină, pădurea foșnea încet, ca o pătură mișcată de vânt.
Radu își scoase botul afară. Soarele nu era încă fierbinte, dar promitea o zi lungă. Își întinse lăbuțele și căscă atât de larg încât i se văzură colțișorii mici.
— Azi fac ceva măreț, mormăi el, ca și cum pădurea ar fi fost un public.
În spatele lui, mama-lup aranja frunze uscate, ca să fie răcoare la prânz. Tatăl-lup ieși să verifice poteca spre pârâu. Nimeni nu se grăbea. Vacanța de vară avea ritmul ei: pași lenți, pauze dese, râsete scurte.
Radu se gândi la ziua de ieri, când alergase până îi tremuraseră genunchii și tot se mai simțea plin de energie. Îi venea să sară peste umbre, să se joace cu orice frunză care se rotește în aer.
— Mă duc să adun mere pădurețe, anunță el, de parcă ar fi fost o misiune importantă.
— Adu câte poți duce fără să te grăbești, îi spuse mama-lup. Și bea apă.
Radu dădu din coadă, dar „fără să te grăbești” i se păru cea mai greu de urmat recomandare din lume.
Capitolul 2
La marginea poienii, sub un pin, era un ventilator vechi, făcut din frunze late prinse într-un cadru de crengi. Îl construiseră lupii mai demult, ca să împingă aerul în vizuină când căldura devenea lipicioasă. O rotiță de lemn și o sfoară îl făceau să se învârtă încet, dacă trăgeai ușor de capătul sforii și o legai bine.
Acum, ventilatorul se învârtea domol. „Fâș… fâș…”, ca un șoptit. Aerul răcoros se plimba pe sub frunzele din tavanul vizuinii și aducea miros de mușchi umed.
Radu se așeză chiar sub el, cu un măr pădureț între lăbuțe. Îi plăcea cum îi trecea vântul pe ceafă.
— E ca un nor care nu pleacă niciodată, zise el.
Pe lângă el, sora lui mai mică, Livia, își răcea nasul. Avea ochi curioși și răbdare mai multă decât Radu.
— Nu trage tare de sfoară, îl avertiză ea. Dacă se învârte prea repede, se desprinde o frunză.
Radu își ridică sprâncenele.
— Eu? Eu sunt foarte atent.
Și exact atunci, ca să demonstreze cât e de „atent”, trase de sfoară cu un gest brusc, ca și cum ar fi tras de coada unui șarpe invizibil. Ventilatorul se acceleră. Frunzele începură să fluture năvalnic.
— Vezi? merge perfect! râse Radu.
Apoi se auzi un „poc” mic. O frunză se desprinse și plană încet pe podea, ca o scrisoare care a scăpat dintr-o poștă.
Livia se uită la el fără să țipe, dar cu o tăcere care îl făcu pe Radu să simtă un nod în gât.
— Ups, mormăi el, mai puțin încrezător.
Ventilatorul încetini singur, obosit de graba lui.
Capitolul 3
Radu luă frunza căzută și o întoarse pe toate părțile. Nu era ruptă de tot, doar îndoită la cotorul de pe care fusese prinsă.
— Nu e mare lucru, încercă el să pară relaxat. O pun la loc.
Se ridică pe vârfuri, se întinse, dar cadrul era mai sus decât părea. În plus, îi alunecau lăbuțele pe pământul neted din vizuină.
Livia îl prinse de cot.
— O să cazi.
— Nu cad, protestă Radu. Doar că… e cam… sus.
Atunci apăru mama-lup. Nu venea cu pași grei, ci cu acea liniște care face pe oricine să se oprească din vorbit. Își plimbă privirea de la ventilator la frunza din lăbuțele lui Radu.
— Ce s-a întâmplat?
Radu își simți obrajii încălzindu-se. Nu de la vară. De la rușine.
— Eu… am tras prea tare. Am vrut să se învârtă mai repede. Și… a căzut frunza.
Mama-lup nu îl certa. Îi făcu semn să stea jos.
— Înțeleg. Ai vrut să fie mai interesant.
Radu dădu din cap. Ochii lui căutau un colț de pământ pe care să-l fixeze, ca să nu se vadă că aproape îi vine să plângă.
— Îmi pare rău, spuse el repede. Îmi cer iertare că am stricat. Și că n-am ascultat de Livia.
Livia îl privi surprinsă. Apoi își relaxă umerii.
— Te iert, zise ea, și îi dădu o împunsătură ușoară cu nasul. Data viitoare… tragem încet.
Mama-lup luă frunza, o îndreptă cu grijă între labele ei și aduse o crenguță subțire, ca o atelă.
— Reparăm. Dar mai important e ce-ai învățat.
Radu își înghiți nodul din gât.
— Că „mai repede” nu înseamnă mereu „mai bine”.
— Exact, zise mama-lup. Și că poți să-ți ceri iertare fără să te micșorezi. E un gest de curaj.
Ventilatorul porni iar, de data aceasta cu „fâș… fâș…”, ca o respirație liniștită.
Capitolul 4
După-amiaza, căldura se lipi de blana lui Radu ca o pătură groasă. Pădurea părea adormită. Până și greierii cântau mai rar, ca și cum își păstrau energia.
Tatăl-lup îi propuse o plimbare până la pârâu.
— Doar până la apă și înapoi. Fără curse, îi zise el.
Radu voia să spună „sigur!”, dar își aminti frunza desprinsă și rușinea de dimineață. Își mușcă ușor limba și spuse altceva:
— Bine. Merg… în pas normal.
Pe drum, zări un gândac lucios, negru-verzui, împingând o bilă de pământ. Radu ar fi vrut să-l atingă cu lăbuța, să vadă dacă se rostogolește și el, ca o jucărie. Dar se opri.
— Oare îl încurc? întrebă el.
Tatăl-lup își lăsă botul aproape de gândac, fără să-l sperie.
— El are treabă. Noi avem timp. Îl lăsăm să fie.
Radu se așeză pe o piatră și se uită cum gândacul își face drum, încet, încăpățânat. Era ceva amuzant și serios în același timp. Radu se trezi că îi ține pumnii strânși, de parcă ar fi ținut cu el într-un concurs.
La pârâu, apa era rece și limpedă. Radu bău cu înghițituri mari. Apoi își înmuiă labele și se uită la cercurile care se lărgeau.
— Dacă mă grăbesc, cercurile se izbesc unele de altele, zise el, atent la suprafață. Dacă mișc încet, au loc.
Tatăl-lup ridică o sprânceană.
— Mă faci să cred că ai crescut un pic azi.
Radu pufni.
— Doar un pic. Să nu exagerăm.
Și amândoi râseră, iar râsul lor se amestecă cu susurul apei.
Capitolul 5
Spre seară, aerul deveni mai blând. În vizuină, ventilatorul se învârtea iar. Frunza reparată stătea la locul ei, ca și cum n-ar fi plecat niciodată. „Fâș… fâș…”, își făcea treaba fără să ceară aplauze.
Radu și Livia întinseră pe jos o hartă desenată pe coajă subțire de mesteacăn. Era planul lor de vacanță: locul cu zmeură, copacul cu scorbura mare, poteca spre stânca unde bate vântul.
— Mâine mergem la stâncă? întrebă Livia.
Radu se gândi. Ar fi vrut să spună „da” imediat, dar își aminti de „fără să te grăbești”. Își puse lăbuța pe hartă, ca un explorator.
— Putem. Dar facem două opriri. Una la pârâu și una la umbră, sub fag. Și luăm apă.
Livia clipi, încântată.
— Vorbești ca mama.
— Nu! protestă Radu, dar râsul îi ieși pe nas. Apoi se uită spre ventilator. — Doar că… cred că e bine să ai un plan simplu.
Mama-lup aduse câteva fructe și nuci. Se așezară toți aproape, în răcoarea făcută de frunzele care se roteau.
Radu simți o liniște nouă în piept. Nu era plictiseală. Era ceva ca atunci când îți aranjezi lucrurile în ghiozdan și știi că mâine nu o să cauți disperat.
— Livia, zise el, mai încet, să nu pară prea important. Încă o dată… îmi pare rău pentru dimineață.
Livia îi atinse umărul cu umărul.
— Știu. Și… mi-a plăcut că ai spus-o.
Ventilatorul continua să se învârtă, calm, ca un metronom care le ținea ritmul.
Capitolul 6
Noaptea coborî cu miros de pământ răcorit. De afară veneau sunete mici: o frunză care cade, o bufniță care își drege glasul, apa care nu se oprește niciodată.
Radu stătea culcat, cu capul pe labe. Își simțea pleoapele grele, dar gândurile încă îi alergau, ca niște licurici.
Își aminti cum a tras de sfoară prea tare. Apoi cum și-a cerut iertare. Și cum, după aceea, ziua n-a fost stricată, ci mai bună. Ca și cum îndreptase nu doar frunza, ci și ceva în el.
„Autodisciplina”, își spuse în minte, cu un cuvânt pe care îl auzise de la tata-lup. Nu suna ca o pedeapsă. Suna ca o frână ușoară, pusă la timp, ca să nu te lovești.
Ventilatorul se învârtea încă, încet, ca o poveste spusă în șoaptă. Radu își imagină ziua de mâine: stânca, vântul, poate o potecă nouă, poate un nor cu formă de pește, poate o surpriză mică, ascunsă în iarbă.
Radu zâmbi în întuneric.
— Mâine… vedem ce mai aduce, mormăi el, cu o curiozitate caldă.
Și adormi cu gândul că surprizele nu trebuie prinse din fugă. Pot fi întâmpinate, liniștit, pas cu pas.
