Început: Noaptea care mirosea a scorțișoară
În pădure, zăpada scârțâia ușor, ca niște biscuiți crocanți. Luna era rotundă și albă, iar pe crengi atârnau steluțe de gheață. Un vulpișor cu blana roșcată, pe nume Riri, își scutura lăbuțele și privea, curios, spre căsuța de la marginea pădurii.
Din horn ieșea un fir subțire de fum, iar dinăuntru se vedeau luminițe colorate. „E Ajunul”, șopti Riri. „Noaptea cu povești.”
Deodată, ceva sclipi lângă fereastră. O umbreluță mică? Nu. Era un omuleț cât o cană de ceai, cu căciulă verde și clopoței argintii. Sări pe pervaz și râse în pumni.
— He-he! Eu sunt Spiridușul Farceur! spuse el. Și în seara asta… fac o mică încurcătură.
Riri clipi des.
— O încurcătură? De ce?
Spiridușul își învârti căciulița.
— Ca să văd cine are ochi buni, inimă curajoasă și minte isteață. Uite ce misiune am: să pun lângă brad o carte pe care scrie „aproape!”.
Din buzunar scoase o cartolină lucioasă. Pe ea era desenat un cadou cu fundă strâmbă și un cuvânt mare: „APROAPE!”
— E doar o hârtie, zise Riri.
— Doar o hârtie? Hm! Farsele bune încep cu lucruri mici, spuse spiridușul și făcu o piruetă. Dar atenție! În noaptea asta o să apară indicii. Unele adevărate, altele… păcăleli. Tu trebuie să le deosebești.
— Eu? întrebă Riri și își lipi coada de zăpadă, rușinat.
— Tu, vulpișorule! Ai urechi ascuțite și nas de detectiv. Hai!
Spiridușul sări în curte și, hop!, se ascunse după un tufiș. Riri îl urmă, dar când ajunse acolo… spiridușul dispăruse. În loc, pe zăpadă, era o săgeată desenată cu zahăr pudră, arătând spre ușa casei.
Riri înghiți în sec.
— Indiciu adevărat sau fals?
Mijloc: Indiciile care chicoteau
Riri se apropie de ușă și mirosi. Se simțea miros de portocale, de brad și de cozonac. Săgeata de zahăr era încă acolo, strălucind.
— Zahărul se topește repede… poate e proaspăt, spuse el. Poate e un indiciu adevărat.
Împinse ușor ușa. Nu era încuiată. Înăuntru, camera era caldă și luminoasă. Bradul împodobit stătea în colț, cu globuri roșii și aurii. Lângă el, o pisică adormită torcea pe un covor.
Riri păși încet. Atunci văzu un bilețel lipit pe un glob: „URMEAZĂ SCLIPICIUL!”
Pe jos era o dâră de sclipici albastru, ca un râu mic. Riri își încreți sprâncenele.
— Sclipiciul e frumos… dar poate e doar ca să alunec!
Chiar atunci, spiridușul apăru pe un raft și șopti:
— He-he! Ai grijă, vulpișorule. Unele drumuri par magice, dar te duc direct în… buf!
Riri se uită la dâră. Lângă ea, pe podea, era o pată udă, ca și cum cineva vărsase apă.
— Aha! zise Riri. Dacă e ud, sclipiciul poate ascunde o capcană. E indiciu fals!
Se ocoli, mergând pe lângă perete. Pisica deschise un ochi, îl privi și închise la loc, somnoroasă.
Riri se apropie de brad. Lângă el, pe o masă, era un pahar cu lapte și o farfurioară cu biscuiți. Pe farfurie era o altă hârtie: „APROAPE… dar nu chiar.”
— E de la spiriduș! șopti Riri.
În acel moment, din spatele perdelei se auzi un „poc!” ușor, ca un balon mic. Perdeaua se mișcă. Riri se încordă.
— Cine e acolo?
Perdeaua se deschise și spiridușul ieși, ținând o panglică lungă. Panglica era legată de o cutiuță care scotea sunete: „ding-ding!”
— Te-am speriat? întrebă el vesel.
— Un pic, recunoscu Riri. Dar nu am fugit.
— Bravo! Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să mergi mai departe.
Spiridușul flutură cartolina „aproape!”.
— Trebuie s-o pun lângă brad, dar vreau s-o ascund bine. Și tu trebuie să mă oprești dacă aleg locul greșit. Înțelegi?
— Înțeleg, spuse Riri. Dar cum știu care e locul bun?
Spiridușul ridică trei degete.
— Trei indicii! Unul adevărat, două false.
El aruncă trei bilețele în aer. Ele căzură pe podea ca niște fulgi.
Riri le citi pe rând.
Primul: „PUNE CARTEA ÎN GHIVECELE CU FLORI.”
Al doilea: „PUNE CARTEA ÎN PANTOFUL CEL MARE.”
Al treilea: „PUNE CARTEA LÂNGĂ BRAD, SUB STEA.”
Riri se scărpină după ureche.
— În ghiveci? Dar florile… ar fi triste. Și pământul ar murdări cartolina.
— Hm, zise spiridușul, făcându-se că nu aude.
Riri luă al doilea bilet.
— În pantoful cel mare… dar dacă dimineața cineva îl ia și pleacă? Cartea nu mai e lângă brad. Sună a păcăleală.
Se uită la al treilea.
— Sub stea, lângă brad… asta pare corect. Steaua e sus, dar sub ea, la baza bradului, e un loc special. Toți se uită acolo.
Spiridușul bătu din palme.
— Ai minte limpede! Acesta e indiciul adevărat.
Dar chiar când Riri credea că totul e gata, spiridușul sări și lipi cartolina… pe spatele pisicii adormite.
Pisica tresări, se ridică și se plimbă leneșă prin cameră, cu „APROAPE!” fluturând pe blana ei.
Riri își duse lăbuța la gură.
— Nu! Asta e prea mult. O să creadă toți că e un semn misterios!
Spiridușul râse:
— He-he! Un mic rebondisment! Ce faci acum, detectivule?
Riri alergă încet, fără să sperie pisica.
— Pisicuțo, uite un biscuite, șopti el, împingând ușor farfuria spre ea.
Pisica se opri, mirosi și se așeză. Riri luă cu grijă cartolina de pe spatele ei, fără să tragă de blană.
— Gata. Am rezolvat.
Spiridușul își miji ochii.
— Ai fost blând. Asta e și mai greu decât să fii curajos.
Sfârșit: „Aproape!” și inima isteață
Riri și spiridușul se apropiară de brad. Luminițele pâlpâiau ca niște licurici cuminți. Riri arătă spre baza bradului, lângă o cutie mică învelită în hârtie aurie.
— Aici. Sub stea, dar jos, unde o pot vedea dimineața.
Spiridușul dădu din cap.
— Da, aici e locul potrivit.
Puse cartolina „APROAPE!” lângă brad, sprijinită de un glob căzut. Apoi făcu un pas înapoi și privi.
— Perfect. Dar acum… vine ultima probă.
Riri își ridică urechile.
— Mai e una?
— Una mică, zise spiridușul. Uite: dacă cineva vede cartolina, va crede că e un mesaj de la Moș Crăciun. Dar e de la mine. Ce le spui?
Riri se gândi. În capul lui era cald, ca o sobiță.
— Le spun adevărul… dar frumos. Le spun că uneori „aproape” înseamnă „mai încearcă o dată”. Că nu e rușine să nu nimerești din prima.
Spiridușul își lăsă vocea moale.
— Exact. Farsele mele nu vor să supere. Vor să vă învețe să priviți atent și să nu vă speriați de un drum strălucitor.
Din afară se auzi un clopoțel îndepărtat. Parcă vântul cânta.
Spiridușul se urcă pe pervaz.
— Riri, ai trecut testul. Ai recunoscut două indicii false, ai găsit unul adevărat, ai fost curajos și blând. Ai fost… aproape perfect!
— Aproape? râse Riri.
— He-he! „Aproape” e cuvântul meu preferat. Pentru că înseamnă că mai există o șansă, spuse spiridușul și îi făcu cu ochiul.
Apoi sări în noapte, iar clopoțeii lui se pierdură ca niște steluțe.
Riri mai rămase o clipă, privind bradul. Pisica se întinse, mulțumită, și se cuibări la loc. În casă era liniște bună.
Vulpișorul ieși afară și zăpada îl îmbrățișă cu răcoare. Se uită la cer.
— Mulțumesc, spiridușule, șopti el. Data viitoare o să fiu… și mai isteț.
Și, în lumina lunii, Riri porni spre pădure cu pas ușor, ca un cântec. Noaptea de Crăciun era plină de râsete mici, de indicii și de magie. Iar lângă brad, cartolina „APROAPE!” aștepta dimineața, ca un mesaj cald: „Încearcă. Încă o dată. Poți.”
