Capitolul 1 – Piatra care nu voia să plutească
În pădurea cu luminițe de soare și miros de zmeură, se ținea “Ziua Provocărilor Aproape Imposibile”. Toate animalele râdeau, alergau și încercau lucruri trăsnite. Vulpilina, o vulpiță cu coada ca un nor portocaliu, își lăuda curajul: “Eu o să fac să plutească ceva care nu plutește deloc!”
“Ce anume?” piui Broscuța Dot, țopăind pe o frunză de nufăr.
“Hmm… o piatră!” spuse Vulpilina, cu ochii sclipind. “O piatră serioasă, cu față de piatră.”
Ariciul Tic-Tac, care purta o pălărie mică din frunze, i se apropie șuierând vesel: “Pentru provocări imposibile, îți trebuie o unealtă isteață. Ține sfoara mea multifuncțională. Face de toate: leagă, măsoară, se întinde puțin, se strânge la loc, ba are și un clopoțel la capăt ca să știe toți când ai reușit!”
“Mulțumesc, Tic-Tac!” râse Vulpilina, luând sfoara. Era moale, groasă cât un fir de iarbă mai voinic și avea noduri mici, colorate, ca niște mărgele.
La pârâul limpede, Vulpilina găsi o piatră rotunjoară, lucioasă, cât o pâinică mică. “Te cheamă Greogre, pentru că ești grea și grăbită să te scufunzi,” spuse ea, și piatra, desigur, tăcea ca o piatră.
“Vrei s-o faci să plutească pe bune?” crocni Broscuța Dot, apropiindu-se ca un detectiv.
“Pe bune-bune,” zâmbi Vulpilina. “Nu trișez. Doar mă joc cu mintea.”
“Eu aplaud din stuf,” promise Dot, și își lipi lăbuțele de apă, făcând mici steluțe de picături.
“Bun. Greogre, azi înveți să fii ușoară!” spuse vulpița, îndreptându-se spre mal cu sfoara lucind în soare.
Capitolul 2 – Încercări pline de hihihi
Mai întâi, Vulpilina puse piatra pe o frunză mare de urzică-dulce. “Frunza plutește, deci și tu,” șopti. Când o împinse ușor pe apă, frunza făcu “plușt” și se strecura la fund, iar piatra… și mai jos.
“Nu-i nimic!” cântă Vulpilina. “Prima încercare e pentru râs.” Broscuța Dot hohoti cu gura cât o bulă: “Hihi! Pluștul a fost splendid!”
Apoi, Vulpilina legă cu sfoara câteva pene albe, căzute de la Rața Rina. “Dacă ai pene, zbori. Dacă nu zbori, măcar plutești,” spuse ea piatrei. Înfășură penele ca pe o fustiță în jurul lui Greogre și îi dădu drumul. Penele pluteau singure, dar piatra, cu o mică pauză de glorie, făcu “glugluglu” și iar dispăru.
“Te-ai făcut frumos, dar tot pufăiește apa peste tine,” chicoti Vulpilina. “Îți lipsește aerul la brațe.”
“Poate piatra trebuie învățată să respire cu burta!” se oferi Broscuța Dot, umflându-și pieptul. “Așa: hăp, hăp!” Piatra nu părea impresionată.
“Mai încerc ceva,” spuse Vulpilina, legând sfoara pe post de brâu și folosind-o ca ruletă. “Ești mai lată decât credeam. Trebuie mai multă plutășenie.” Înfășură mai multe fire de iarbă uscată în jurul pietrei, ca un pulover, dar la apă: “plosc!” Puloverul s-a umplut de apă, iar piatra a coborât ca un ghem de plumb.
“Nu-ți face griji,” o liniști Dot. “Noi, broaștele, ne scufundăm tot timpul și tot ieșim râzând.”
“Corect,” zise Vulpilina, scuturându-și mustățile. “Provocarea asta e un joc. Și jocul cere idei noi!”
În zare apăru Veverița Viva, cu obrajii plini de nuci. “Ce se cască și se-neacă pe aici?”
“O piatră care vrea să plutească imposibil,” răspunse Vulpilina.
“Imposibilul e bun prieten cu nucile,” foșni Viva. “Ai sfoară? Am eu nuci!”
Capitolul 3 – Plute, plutește și confuzii comice
În timp ce Viverița Viva își așeză nucile pe mal, apăru și Castorul Bucur, cu dinții pregătiți pentru meșterit. “Cine a spus plute? Eu am plute!” strigă el mândru.
“Plutește, plute, plutește, plute… mă încurc,” râse Rața Rina, aterizând cu un splash mic. “Eu doar plutesc fără plute.”
“Exact,” făcu Vulpilina. “Noi vrem o plută pentru o piatră ca să plutească. Plută-piatră-plutește!” Toți izbucniră în râs.
“Am trestie în căsuța mea,” spuse Castorul Bucur. “Trestia e ușoară, are aer înăuntru.” Într-o clipită aduse snopi de trestie. Vulpilina își desfăcu sfoara multifuncțională. Un capăt era un pic elastic, altul avea un clopoțel. “Perfect pentru legat noduri vesele,” chicoti ea.
“Eu țin trestia,” oferi Rina, împingând cu aripa.
“Eu număr: unu, doi, trei mănunchiuri,” crocni Dot.
“Eu cânt un ritm de nodat,” foșni Viva: “Nodule, nu te supăra, ține bine piatra!”
În scurt timp, au legat o plută lată, cu sfoara țesută ca o pătură. “Acum, Greogre merge în excursie,” spuse Vulpilina. Așeză atent piatra pe plută. Pluta coborî, ținându-se bine, dar când piatra se rostogoli pe margine, “gluglu!”, o parte se cufundă.
“Stați, stați, nu intrăm în panică!” zise Bucur, calm. “E de la echilibru. Punem piatra la mijloc, legată, să nu fugă.”
Vulpilina strânse sfoara într-un hamac mic, un fel de leagăn sub plută. “Așa, Greogre, stai cuminte!” Clopoțelul sforii clinchetă: “cling!” ca și cum ar fi zis “Sunt gata!”
Au împins pluta pe apă. Se ținea! Apoi s-a înclinat ușor. Viverița Viva adăugă încă un rând de trestie pe partea mai leneșă. “Gata!”
“Și dacă piatra vrea o pălărie?” chicoti Rina, punând o frunză de nufăr deasupra pietrei, doar de moft.
Pluta plutea, dar piatra atingea apa cu vârful. “Nu e chiar ce voiam,” spuse Vulpilina. “Vreau să plutească piatra însăși, fără să se moaie mult.”
“Înseamnă că îi trebuie colaci,” hotărî Viva. “Colaci din nuci!”
Capitolul 4 – Colacul de nuci și hohotul final
Viverița Viva desfăcu nucile, păstrând cojile ca pe niște bărcuțe mici. “Cojile plutesc, am testat la ploaie,” anunță ea. Vulpilina întinse sfoara și o trecu prin găurelele naturale dintre coji, ca într-un șirag. “Facem un brâu de nuci pentru Greogre!”
“Eu verific dacă nu mușcă,” glumi Broscuța Dot, atingând o coajă cu laba. “Nu mușcă. Hihi.”
Castorul Bucur ajustă nodurile: “Nod la stânga, nod la dreapta, uite ce centură gingașă!”
“Colac, nu cozonac, da?” chicoti Rața Rina. “Să nu mâncăm piatra din greșeală!”
Când șiragul de nuci fu gata, Vulpilina îl îmbrăcă în jurul pietrei, strângându-l bine cu sfoara, ca un colac cu bărcuțe. “Ce zici, Greogre? Îți place noua modă plutitoare?”
Piatra, tăcută, arăta brusc foarte importantă. Vulpilina pregăti și un mic plasă din sfoară dedesubt, ca un ham care să o țină în caz de hopa. Pluta de trestie era acolo, de rezervă, ca un ponton.
“Momentul adevărului… sau al râsului,” spuse Vulpilina. Toți își ținură respirația din joc. Vulpilina aplecă piatra cu colacul de nuci în apă. La început, colacul făcu “bâc-bâc”, apoi “bâăăc!” și… pluti! Piatra rămânea sus, scuturând câteva picături, ca un rege pe tronul lui de coji de nucă.
“Plutește!” strigă Broscuța Dot, sărind atât de bucuros încât frunza de nufăr făcu valuri.
“Plutește cu stil!” adăugă Viva, mândră de colacul ei.
“Și fără să se scufunde,” aprobă Bucur, bătând din palme.
Vulpilina își legănă coada de fericire. “Ha! Provocarea imposibilă s-a transformat în joc posibil! Mulțumesc, prieteni!”
Clopoțelul sforii sună din nou “cling-cling”, de parcă ar fi aplaudat. Vulpilina trase ușor de sfoară, ghidând piatra plutitoare ca pe o bărcuță mică. “Avem și jgheab de paradă,” râse ea, plimbând-o în cerc, în timp ce Rața Rina făcea un imn: “Plutește-piatra, piatra-plutește, când râzi și gândești, totul reușește!”
Broscuța Dot, emoționată, strănută brusc: “Hapciu!” Strănutul a făcut un strop atât de mare încât i-a sărit pe nas lui Bucur, pe penele Rinei și pe mustățile Vulpilinei. Pentru o clipă, toți se uitară unii la alții uimiți, apoi izbucniră într-un râs lung și cristalin.
“Îmi place când finalul stropește!” hohoti Viva, ștergându-se cu coada.
“Și mie,” chicoti Bucur. “Așa știi că a mers: te udă râsul.”
Vulpilina trase piatra-colac la mal și o așeză la soare. “Greogre, ești prima piatră din pârâu care a învățat să plutească fără să se teamă. Ai făcut-o cu nuci, cu trestie și cu o sfoară care iubește jocurile.”
Dot dădu din cap: “Și cu prieteni care se bucură de fiecare încercare.”
“Exact,” spuse Vulpilina. “Când ne jucăm împreună, imposibilul face tumbe și cade în râs!”
Se lăsă o tăcere scurtă și caldă, plină de soare. Apoi clopoțelul sforii, parcă din senin, mai sună o dată, vesel. Toți, de la cea mai mică broscuță până la cel mai mare castor, se priviră și izbucniră într-un hohot general, ușurați și fericiți, un râs care se învârti peste apă ca o bărcuță de ecouri și ținu mult, mult, până când pluta de trestie făcu mic-micuț “hîîî-hîîî”, ca și cum ar chicoti și ea.
