Ziua întâi: Tic-tac și o misiune zâmbitoare
Mihai era un tânăr inventator. Atelierul lui era plin de ceasuri care făceau tic-tac. Fiecare ceas avea o poveste. Unele aveau viteză de melc, altele alergau ca un iepure. Pe masa lui erau șuruburi, arcuri, lupă și o cutie cu paiete găsite și ochelari de citit puțin strâmbați.
Mihai iubea să inventeze. Iubea zgomotul mic al rotițelor, mirosul de metal curat și felul în care o problemă putea fi dezmembrată în două șuruburi și un zâmbet. El avea o misiune: să îi ajute pe copii să se spele pe dinți mai des. "Dacă reușesc să fac spălatul pe dinți distractiv, îl voi arăta întregului cartier", își spuse el.
În atelier venea adesea Ana, fotografa prototipurilor. Ana făcea poze ca să prindă felul în care o invenție clipoceste, zâmbește sau se încurcă. Ana avea o cameră roșie, lentile mari și un râs care făcea clopoțelul de la ușă să sune de două ori.
"Vom face o gamă întreagă de gadgeturi zâmbitoare!" spuse Mihai într-o dimineață. Ana îl privi cu ochii mici și îi făcu ochii mari cu aparatul. "Să nu uiți: pozele care îi fac pe oameni să râdă sunt cele mai bune." zei ea.
Mihai scria totul într-un jurnal mic, ca un jurnal de bord. „Ziua 1: Idee – aparat care face periuța să danseze ușor. Nume provizoriu: Zâmbetelița.” Zâmbetelița. Zâmbetelița. Zâmbetelița. (Mihai îi spunea așa de trei ori ca să nu uite numele.)
Ziua a doua: Teste, sucuri de portocale și ventilatorul mic
Mihai construise un braț mic care putea prinde o periuță de dinți și să o miște în cerculețe. Avea rotițe mici, o arbaletă de fir metalic și un mărunt motor. Ana pregăti camera.
"Pregătită? Pozez primul test!" spuse ea.
Mihai apăsă un buton. Brațul începu să se miște, dar periuța era prea afurisită și aruncă o picătură mare de pastă de dinți pe fața lui Mihai. Ana hicită, făcu o poză cu o picătură pe nasul lui.
„Michaai! Parcă e un triunghi alb pe tine!” râse Ana.
"Perfect! Reacție naturală!" spuse Mihai, ștergându-se cu prosopul. El își amintea că bunicul lui îi dăduse un obiect mic și discret: un ventilator minuscul, cu aripi ca o frunză. "E foarte util când lucrurile devin prea calde", zicea bunicul. Mihai îi legă ventilatorul de bancul de lucru. Când periuța arunca pastă, ventilatorul făcea aer ușor și împrăștia picătura într-un curcubeu mic. Ana făcu o poză și spuse: "E ca o poveste, vedeți? Pastă, aripi, zâmbet!"
Mihai nota: "Ventilator discret – ok. Pastă zburătoare – hazard. Poza – minunată."
Dar apoi... un mic obstacol. Motorul mic care făcea brațul să se miște nu mai funcționa bine. Legase totul la un fir subțire și rimelul de la busola se stricase. Mihai deschise cutia cu componente. Acolo lipseau piesele: "rotița cu șapte dinți, model vechi." El ridică privirea spre Ana.
"Rotița cu șapte dinți? Ai... verificat stocul magazinului?" întrebă Ana.
Mihai făcu o față lungă. "E... sold out. Tot magazinul este în renovare. Nimeni nu vinde rotițe cu șapte dinți azi."
Ana oftă, dar zâmbetul ei era cald. "Atunci improvizează! E mai amuzant."
Ziua a treia: Invenții improvizate și marele test
Mihai fu inventiv. Scoase o rotiță mică dintr-un ceas vechi, un capac de jucărie și chiar o bobiță de sticlă. "Dacă rotița cu șapte dinți e rară, o facem din șapte pietricele dansatoare!" zise el.
Între timp, Ana îi aduse idei. "Ce zici dacă periuța are o lumină care face fâș-fâș atunci când miroase pastă proaspătă?" "Și o melodie scurtă, ca un clopoțel?" adăugă ea.
Mihai lucră cu răbdare. Îmbină motorașul vechi cu o curea de ceas, puse pietricelele pe ax, adăugă un mic LED schimbător de culori și lipi ventilatorul discret să sufle ușor când pasta e prea multă. Era o combinație nebunească, dar drăgălașă. Toate aveau ceva din atelier: un fir de păr de pensetă, un știft de la un ceasornic, o bucățică de hârtie cu un desen de mână.
"Pregătește camera!" strigă Ana. "Acum e momentul."
Mihai porni Zâmbetelița. Periuța se mișcă, LED-ul începu să scânteie, pietricelele rotiței clipociră și ventilatorul sufla o adiere. Un cântecel scurt se auzi, un fel de tic-tac muzical.
Toți copiii din vecini fuseseră invitați să vină. Viorel, care avea doar cinci ani, era primul. Când periuța începu să danseze, Viorel râse și cânta împreună cu cântecelul. „Mai tare, mai tare!” strigă el. Mamele zâmbeau. Bunicul care îi dăduse ventilatorul bătu din palme.
Dar deodată, un zgomot straniu: rotița improvizată începuse să scârțâie. O pietricică pică și se rostogoli pe masă, lovindu-se de o cutie de acadele. Pasta de dinți, agitându-se, foi încerca să sară. Mihai interveni ca un magician. Își scoase penseta și fixă pietricica cu o felie de bandă adezivă cu ursuleți. Ana făcu o poză când Mihai avea bandaj de ursuleți pe deget.
"Trebuie să fim deschiși la schimbare", spuse Ana în timp ce făcea poze. "Asta e frumusețea invențiilor: nu ies mereu cum vrei, dar devin altceva frumos."
Mihai zâmbi. "Deschis la schimbare", scrise el în jurnal. "Azi am folosit bandă cu ursuleți. Funcționează."
Ziua a patra: Ghicitoarea piesei lipsă și o idee din zâmbet
La început, Mihai era un pic supărat. Nu avea rotița cu șapte dinți. Îi era dor de piesa aceea mică, perfectă. Dar, în atelier, ceva bun se întâmplă mereu când oamenii sunt deschiși. O bună zi, patroana de la librărie, doamna Pop, veni să cumpere un ceas. Ea se opri la vitrină și văzu Zâmbetelița.
"Ce face?" întrebă ea.
"Face spălatul pe dinți mai amuzant", explică Mihai.
Doamna Pop rămase gânditoare. "În librărie am un fel de rotiță din carton pentru un mecanism de carte pop-up. Poate o încercăm?" propuse ea.
Mihai și Ana priviră una la alta. "De ce nu?" spuse Mihai. Luă rotița din carton și o adaptă cu grijă. Funcționa! Parcă rotea mai încet, dar avea un aer de poveste.
"Deschis la schimbare", repetă Mihai. De data asta nu ca o frază, ci ca o lecție care îi rămânea pe limbă.
Ziua a cincea: Gazeta și zâmbetul orașului
După multe teste, poze și râsete, Zâmbetelița fu gata. Nu era perfectă ca o rotiță cu șapte dinți dintr-un magazin scump, dar era plină de povești: banda cu ursuleți, rotița de carton, ventilatorul mic care sufla ca o frunză. Ana făcu o serie de fotografii care arătau toată fapta de curaj a invenției: lustruirea dinților, clipocitul LED-ului, zâmbetul lui Viorel.
A doua zi, reporterul gazetei locale veni la atelier. "Am auzit că aici se fac minuni cu perițele de dinți", spuse el cu mustața lui mică.
Mihai îi arătă jurnalul: schițe, note, "eroii" improvizați. Reporterul râse și scrise. În articol el povesti despre cum un tânăr inventator și o fotografă au învățat să accepte idei ciudate, să folosească lucruri găsite și să transforme un obstacol într-o poveste.
Gazeta tipării o pagină mare cu fotografia lui Viorel zâmbind cu tot zâmbetul și cu titlul: "Zâmbetelița: invenția care ne-a învățat să fim deschiși." Oamenii din oraș citeau și zâmbeau. Copiii testau acasă periuțe care scânteiau, părinții povesteau despre bandă cu ursuleți.
Mihai își pusese ventilatorul discret la vedere pe o polite mică, ca pe o medalie. Bunicul fu mândru. Ana primi laude pentru fotografii. Reporterul deduse că valoarea cea mare a invenției nu era doar gadgetul, ci felul în care oamenii au lucrat împreună.
"Nu e doar o rotiță" spuse reporterul când părăsi atelierul. "E o idee care îmbrățișează greșeala și schimbarea."
Mihai scrise ultima însemnare în jurnal: "Deschiderea ne face mai isteți. Încercăm, ne adaptăm, râdem și învățăm." Apoi se întinse pe scaun, privind ceasurile care încă făceau tic-tac prietenos. Ana puse camera pe tejghea și îi făcu o poză cu zâmbet.
La seară, în casa copilului Viorel, se auzi un cântec scurt din baie: Zâmbetelița lucra iarăși. Viorel cânta și mamele zâmbeau. În gazeta de dimineață, oamenii citiră și, pentru o clipă, fiecare își aminti să asculte mai mult ideile altcuiva.
Și Mihai? El deja avea o nouă idee în jurnal. "Poate un ceas care îți spune: «E timpul să fii curajos cu ideile tale!»" scrise el și zâmbi. Deschiderea era acum un superputere. El o purta cu umor, cu ventilatorul discret și cu un jurnal plin de povești.
