Capăt de iarnă și un urs cu fular
Ninge ușor. Fulgi ca petale, pufoși și lustruiți, cad peste căsuțele din piața de Crăciun din pădure. Lămpile din brazi aruncă aur peste zăpadă, iar mirosul de scorțișoară și miere pluteste între tarabe. În mijlocul acestui luminis plutește un urs mare, cu blană căprui și ochi blânzi, purtând un fular roșu făcut din fire de poveste. Se numește Binefăcut și a venit cu o misiune imuabilă: să distribuie zâmbete la târg.
Binefăcut nu purta decât buzunare pline de bunăvoință. Nu avea cadouri mari sau aur, avea însă ceva mai prețios: o cutiuță de zâmbete, făcută din lemn de alun și încrustată cu stele mici. Când o deschidea, dinăuntru ieșeau mici licăriri de fericire care se așezau pe fețele celorlalți, făcându-i să oftă ușor sau să chicotească. Ursul știa că fiecare zâmbet dăruit se înmulțește.
Tarabe și parfum de turtă
Piața era plină de vietăți: vulpi cu mănuși de lână, iepuri cu coșulețe pline, veverițe vesele care vindeau nuci glazurate și bufnițe care țineau notițe cu poezii de iarnă. Toți îl priveau cu curiozitate pe Binefăcut.
— Bună dimineața! — spuse el, cu glas molcom. — Am venit să împrăștii un strop de bucurie. Cine vrea un zâmbet?
O vulpe îndrăzneață i-a răspuns prima: — Eu vreau unul pentru mama mea, care a gătit toată noaptea. — Binefăcut a deschis cutiuța, l-a atins pe vârful nasului și un firicel de lumină s-a desprins. Vulpea a zâmbit atât de larg încât coada i s-a legănat ca un clopoțel.
Pe măsură ce se plimba, ursul a întâlnit o familie de iepuri stresați de pregătiri, o bufniță singuratică care păzea o carte foarte veche și un arici timid ce nu avea curaj să cânte. Fiecare primise câte un licăr din cutiuța lui. Zâmbetele coborau ușor, ca fulgii, și transformau atmosfera: glasuri care șușoteau se preschimbau în râsete, mâini care tremurau de frig se încălzeau.
Micul test al onestității
Într-un colț al pieței, lângă un stand cu bomboane colorate, un pitic de castan, numit Puf, găsise un bănuț strălucitor. Părea netrecut în registru, uitat, și părea a fi de-al cuiva. Puf îl ascunse în buzunar, gândindu-se: „Îl păstrez; poate îmi cumpăr o bucată de turtă.” Dar în buzunar bănuțul îi spunea altceva — tâșnea o temere mică, ca o răsuflare de iarnă.
Binefăcut îl văzu privind la buzunar și-i zâmbi blând:
— Ce porți acolo, Puf?
— Nimic important — mormăi piticul. — Doar un bănuț.
— Dacă nu-i al tău, crezi că ar fi bine să-l păstrezi?
Puf se uită la urs, apoi la mulțimea care trecea agale prin lumina felinarelor. Inima îi bătăi ca un clopoțel. Apoi scoase bănuțul și-l întinse:
— L-am găsit lângă tarabă. Am crezut că poate e al cuiva.
— Bunătatea pe care o arăți acum îți va face cinste, zise ursul. Onestitatea e un cadou pentru tine la fel de mult ca pentru cel care l-a pierdut.
Din spatele unei umbre apăru o pisicuță cu o eșarfă verde, care oftă de ușurare și își primi bănuțul. „Mulțumesc!”, spuse ea cu ochii lucind. Întreaga piață simți atunci un fior cald; onestitatea lui Puf luminase mai puternic decât orice glob strălucitor.
O melodie care încălzește
Seara cobora, iar brazii își deschideau corona de lumini. Bufnița poetă scoase o partitură și, împreună cu un grup mic de colindători — un arici, o veveriță și două iezi — începu să cânte. Melodia era simplă, ca o respirație lungă de noapte: note ca zăpada care se așterne, ritmuri ca pașii pe alee.
Binefăcut se așeză pe o piatră caldă, privea și simțea cum muzica își răspândește licărul. A oferit zâmbete celor care stăteau mai departe, pentru că știa că nu toți aveau curaj să se apropie. Câte o scânteie mică se așeza pe nasuri, pe sprâncene, pe pene și blănuri; lumea se netezi încet de grijile mărunte.
În timpul cântecului, un copil-soricel, mic cât o nucă, încercă să urce pe un podium prea înalt. Tremura, deși voia tare să cânte. Binefăcut îl ridică cu blândețe și-l sprijini pe o coajă de lemn. — Până și cel mai mic glas contează, șopti ursul. — Cântă, micuțule! Iar soricelul scotoci un cântecel care făcu întregul târg să tacă doar pentru a asculta.
Secretul cutiuței
După cântec, cutiuța ursului se făcuse aproape goală. Binefăcut simți o greutate blândă în inimă, dar nu era supărare; era liniște. S-a așezat lângă un stand cu lumânări și a început să-și împartă o poveste despre originea zâmbetelor: cum s-a născut primul zâmbet din curajul unei pisici care a învățat să împartă și din bunătatea unui lup care a dat drumul la mângâiere.
Un nor mic de voci se adună și ascultă. O veveriță întreabă:
— Dar cum faci când cutiuța se golește?
Ursul întinse palma. În vârful ei nu era nimic material, ci o căldură ca o promisiune.
— Zâmbetele nu sunt doar scântei pe care le păstrez — spuse el. — Ele se nasc din fapte mici: un gest sincer, o vorbă cinstită, o rugă oferită la timp. Când vezi pe cineva care greșește, nu-l mustra; arată-i calea cu blândețe. Onestitatea românește înapoi lumina în lume.
Atunci, piticul Puf veni cu o idee: să meargă la colțurile târgului și să scrie bilețele de mulțumire pentru cei care au fost cinstiți, să pună un semn de prețuire pentru gesturi bune. Toți au lucrat cu dibăcie: ariciul scria, veverița lega panglici, bufnița citea cu voce tare.
Un banc ales
Seara cobora tot mai adânc, iar piața răsufla ca o inimă mare. Ursul se plimba din colț în colț, lăsând în urma lui o dâră de zâmbete care sclipeau ca bunătăți de turtă. Când luminile s-au stins pe jumătate și oamenii... adică animalele... își găsiseră culcușuri, Binefăcut simți că misiunea lui aproape se încheiase. Dar îi mai rămânea o alegere de făcut: unde să lase cel mai prețios zâmbet, acela pe care-l păstra pentru o seară specială?
În centrul pieței era un banc de lemn, așezat sub o coronă de brad, cu o plăcuță mică pe care era gravat: "Aici se odihnește inima pieței." Era bătrân, dar avea urme de mii de pași. Ursul îl privi și simți că locul acesta aduna toate poveștile: lacrimi șterse, dezlegări, iubiri de-o zi și prietenii vechi.
Se apropie și, cu mâinile tremurând de emoție, așeză ultimul licăr din cutiuță în spătarul băncii. Licărul se cuibări acolo ca o mică stea, iar banca înmiresmă brusc a scorțișoară și amintiri bune. Atunci, o lumină caldă se revarsă din lemn și cuprinse piața. Toți, din adăposturi, au simțit o liniște dulce: zâmbetul cel mai mare rămăsese pentru locul ce ținea de poveștile noastre.
Binefăcut stătu o clipă și spuse doar atât:
— Aici am ales. Oricine va veni mâine să se odihnească va găsi un motiv să zâmbească. Fiți cinstiți între voi, și zâmbetele nu vor lipsi.
Se vedea deja cum, în jurul băncii, se adunau micile creaturi pentru a vorbi, a își cere iertare sau a-și mulțumi. Zâmbetul nu mai stătea în cutiuță; trăia în gesturi. Ursul plecă spre pădure, fularul fluturându-i în urma pașilor, lăsând piața luminată de voința sinceră.
Noaptea aceea a avut parfumul unei povești bune spuse la lumina lunii. Banca aleasă rămase martoră: acolo s-au legat prietenii, acolo s-a cântat, acolo s-a mărturisit o vină mică și s-a curățat sufletul. Și oricând cineva rostea cu glas mic „onestitate”, un ecou blând îi răspundea din lemnul băncii: „Aici se odihnește inima pieței.”
