Capitolul 1
În Ajun, zăpada scârțâia ca zahărul tos sub cizmele oamenilor, iar ferestrele blocului Mirei luceau ca niște felinare mici, lipite de cer. Mira avea 12 ani, o căciulă roșie cu ciucure și o hotărâre încăpățânată care îi ținea obrajii calzi chiar și când vântul îi trăgea de fular.
În holul blocului mirosea a cozonac și a brad. La etajul trei, doamna Stela, vecina cu cele mai multe luminițe din cartier, plângea… dar fără lacrimi. Doar ofta lung, ca un acordeon obosit.
— Mira, puiule, s-a stins… tot, zise ea și arătă spre ghirlanda de „lumânări” LED din geam. Pe fiecare „lumânare” era o flăcărică portocalie, acum stinsă, ca un desen șters.
— S-a luat curentul? întrebă Mira.
— Nu, curentul e bine. S-a terminat pila. Și fără lumini, parcă nici Moșul nu găsește drumul. Știi cum e… (și doamna Stela își frământă mâinile) Parcă Ajunul fără scântei e ca o poveste fără final.
Mira se uită la geam. În strada de jos, copiii se dădeau cu sania, iar cineva cânta colinde. Totul era viu, și totuși geamul doamnei Stela părea un colț de iarnă uitat.
— O să găsim o pilă, spuse Mira simplu, ca și cum ar fi fost vorba doar de un nasture. Unde e lumânarea?
— Pe poliță, lângă globurile de sticlă. Dar… am încercat să scot capacul și m-am învârtit degeaba.
Mira luă una dintre „lumânări”. Era albă, din plastic, dar cu un fel de eleganță timidă. La bază, un capac micuț cu un șurub cât vârful unei scobitori.
— Aveți o șurubelniță? întrebă Mira.
— Am… dar e în debara, și în debara… e un monstru de cutii, zise doamna Stela, rușinată.
Mira râse.
— Atunci e clar: aventura de Crăciun începe în debara.
Capitolul 2
Debaraua doamnei Stela era ca o peșteră cu comori: cutii cu panglici, farfurii cu motive de reni, o sanie veche și un borcan mare plin cu nasturi care zăngăneau ca niște clopoței.
Mira își băgă capul printre cutii.
— Dacă găsesc șurubelnița, mă declar explorator oficial.
— Ai grijă să nu trezești aspiratorul, glumi doamna Stela. E cam nervos.
Mira scotoci, ridică o cutie, apoi alta. Dintr-un colț căzu o eșarfă cu paiete, care o îmbrățișă pe după umeri ca o caracatiță strălucitoare.
— Ajutor! Sunt atacată de moda anilor trecuți! chicoti Mira, eliberându-se.
În sfârșit, găsi o cutie metalică pe care scria „SCULE” cu un marker tremurat. Înăuntru era o șurubelniță mică, exact cât îi trebuia, și… o lingură de lemn, lată, lustruită de multă amestecare.
Mira ridică lingura.
— De ce păstrați lingura aici? întrebă, curioasă.
Doamna Stela roși.
— O pun la loc sigur… ca să n-o folosească nimeni pe post de sabie. Nepoțelul meu a declarat război supelor.
Mira zâmbi și puse lingura înapoi, atent, ca pe un obiect de muzeu.
— O să o lăsăm în pace. Să-și vadă de treaba ei de lingură.
Cu șurubelnița în mână, Mira desfăcu capacul lumânării LED. Înăuntru era o pilă mică, rotundă, moartă ca o monedă uitată în zăpadă.
— E o CR2032, murmură Mira, citind scrisul. Am văzut la tata în telecomandă.
— Și avem așa ceva? întrebă doamna Stela, sperând.
— Dumneavoastră poate aveți… eu sigur nu. Dar știu cine ar putea: domnul Doru de la parter. El are pentru toate câte „o piesă”. Odată a reparat un ceas cu o agrafă și o poveste.
Doamna Stela își împreună mâinile.
— Să-l deranjăm în Ajun?
Mira își ridică bărbia.
— Ajunul e pentru ajutor. Și pentru honestitate, adică să spunem clar ce avem nevoie. Nu „împrumutăm” pe ascuns. Mergem și cerem.
Capitolul 3
La parter, ușa domnului Doru era împodobită cu o coroniță din crengi de brad și portocale uscate. Când Mira bătu, se auzi un „Intrăăă!” prelung, ca și cum ușa ar fi fost prietenă cu toată lumea.
Domnul Doru apăru cu ochelari pe nas și un pulover verde cu un ren care părea ușor surprins de propria existență.
— Mira! Ce vânt te aduce? Sau mai bine zis, ce viscol?
Mira ținu lumânarea LED în palme.
— Domnule Doru, s-a terminat pila. Ne trebuie una CR2032, dacă aveți. E pentru doamna Stela, altfel geamul ei rămâne pe întuneric.
Domnul Doru clipi de câteva ori, teatral.
— CR2032… Mmm. Cifra asta sună ca un cod secret. Poate deschide un seif cu bomboane.
— Deschide o lumânare de plastic, zise Mira. E aproape la fel.
El râse și dispăru într-o cameră. Se auziră sertare, cutiuțe și un „Aha!” victorios. Reveni cu două pile, ținute între degete ca două monede de aur.
— Uite. Dar am o condiție: să-mi promiți că nu spui nimănui că le-am găsit din prima. Eu am reputație de căutător îndelungat.
Mira ridică mâna, solemnă.
— Promit să fiu sinceră și… discretă. Adică vă pot spune că ați fost un erou fără să spun cât de repede.
Domnul Doru îi făcu cu ochiul.
— Așa, da! Sinceritatea e ca o lumină bună: nu te orbește, dar îți arată drumul.
Mira luă pila, apoi se opri.
— Cât vă datorăm?
— Nimic. Dar… dacă treci pe la doamna Stela, spune-i că am și eu o coroniță de împrumutat, dacă vrea. Și că… îmi pare rău că nu am urcat mai des să-i urez sărbători frumoase. Mereu zic „mâine”.
Mira încuviință.
— O să-i spun. Și o să-i spun exact, nu pe jumătate.
În drum spre etajul trei, Mira simți că ține în buzunar nu doar o pilă, ci un mic secret bun: oamenii se puteau apropia doar cu o propoziție sinceră.
Capitolul 4
În apartamentul doamnei Stela, lumânările stăteau aliniate ca niște soldăței cuminți. Mira puse pila nouă înăuntru și strânse capacul cu grijă, fără să forțeze.
— Gata, zise ea și apăsă un buton mic.
Flacăra portocalie se aprinse imediat, tremurând delicat, ca și cum ar fi respirat. Apoi încă una. Și încă una. Curând, geamul doamnei Stela deveni iar o poveste luminoasă.
Doamna Stela își duse mâna la inimă.
— Vai, Mira… Parcă s-a întors Crăciunul în casă!
Mira zâmbi.
— Domnul Doru v-a trimis salutări. Și… a zis că îi pare rău că tot amână să urce. Și că are o coroniță de împrumutat, dacă vreți.
Doamna Stela rămase o clipă tăcută, apoi se lumina la față ca lumânările.
— A spus asta? Așa, din senin?
— Nu chiar din senin. I-am cerut pila și am fost sinceră. Apoi a fost și el sincer.
Doamna Stela își șterse colțul ochiului, de data asta chiar era o lacrimă.
— Uite ce poate face un adevăr spus la timp…
În timp ce Mira strângea șurubelnița, auzi un foșnet ciudat din cutia cu globuri. Un glob se clătina singur, de parcă cineva invizibil îl împingea ușor.
— Ați văzut? întrebă Mira, mirată.
— Ce să văd? întrebă doamna Stela.
Globul se opri. Apoi, încet, se rostogoli până la marginea cutiei și… căzu. Mira îl prinse din reflex, lipindu-l de piept.
— Uf! Aproape că am făcut o ninsoare de cioburi.
Globul era din sticlă albastră, cu sclipici înăuntru. Dar nu era doar sclipici: era o fărâmă mică de hârtie, rulată.
— Un bilețel? șopti Mira.
Doamna Stela își duse degetul la buze.
— N-am pus eu nimic în globul acela. Îl am de ani.
Mira desfăcu globul cu atenție (avea un capac mic). Înăuntru, bilețelul mirosea a scorțișoară și a ceva misterios.
Pe el scria, cu litere rotunde: „Când aprinzi lumina pentru altcineva, găsești și tu o cale. Urmează clopoțeii.”
Dincolo de geam, în stradă, se auziră clopoței. Nu de la colindători. Era un clinchet subțire, ca un râs de gheață.
Mira își strânse fularul.
— Cred că Ajunul tocmai a decis să ne mai dea o surpriză.
Capitolul 5
Mira coborî în fața blocului. Aerul era atât de rece încât cuvintele păreau să facă aburi înainte să iasă din gură. Clopoțeii sunau de undeva dinspre aleea dintre blocuri, acolo unde felinarele aruncau cercuri galbene pe zăpadă.
— Urmează clopoțeii, își aminti Mira și porni.
Pe alee, lângă un tufiș înghețat, găsi o cutiuță mică, învelită în hârtie aurie, dar fără panglică. Cutia nu avea etichetă. Doar un desen: o lumânare și o inimă.
Mira se opri. Își mușcă buza, gânditoare.
— Dacă nu e a mea, nu e a mea, spuse încet. Oricât de frumos ar sclipi.
Din spate se auzi o voce subțire:
— E a mea?
Un băiețel de vreo șapte ani stătea cu mănuși prea mari și cu o șapcă trasă peste urechi. Avea nasul roșu și ochi umezi.
— Tu ai pierdut-o? întrebă Mira.
— Mama a zis să duc un cadou la tanti Stela… că ea ne-a dat prăjituri anul trecut. Da' eu m-am jucat cu clopoțeii de la ghiozdan și… cred că am scăpat cutia. Și mi-e frică să mă întorc fără ea. Mama o să creadă că am aruncat-o…
Mira îngenunche lângă el.
— Nu te-ai jucat „degeaba”. Ai scăpat-o, se întâmplă. Dar acum cel mai important e să spui adevărul. Uite, am găsit cutia. Hai să o ducem împreună.
Băiețelul se uită la ea ca la un far.
— Și nu o să mă certe?
— Poate o să se încrunte puțin. Dar o să treacă. Adevărul e ca zăpada: dacă îl strângi în palmă, se face bulgăre. Dacă îl lași să cadă liniștit, acoperă urmele și aduce liniște.
Băiețelul își șterse nasul cu mâneca.
— Eu sunt Radu.
— Eu sunt Mira. Și uite, Radu: clopoțeii te-au ajutat să o găsim. Deci, tehnic vorbind, ai fost ghid.
Radu zâmbi, pentru prima dată.
— Un ghid cam împiedicat.
— Cei mai buni ghizi sunt așa. Altfel ar fi prea perfecți și n-ar avea povești.
Au urcat împreună la etajul trei, cu cutia între ei ca un mic soare.
Capitolul 6
Doamna Stela deschise ușa și, când îl văzu pe Radu, își înmuiă imediat vocea.
— Vai, ce musafir mic! Intrați, intrați, că afară îngheață și gândurile.
Radu întinse cutia cu ambele mâini.
— Am… am scăpat-o pe alee. Și… am găsit-o cu Mira. Nu am aruncat-o. Îmi pare rău.
Doamna Stela îl privi o clipă, apoi îi ciufuli ușor căciula.
— Mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Și mulțumesc că ai adus cadoul. Știi, uneori oamenii mari se sperie de adevăr mai tare decât copiii. Dar adevărul, dacă e spus frumos, încălzește.
Radu expiră, parcă devenise mai ușor cu un kilogram de frică.
Mira puse lumânarea LED aprinsă la loc, iar flăcărica tremură ca și cum ar fi aplaudat.
Doamna Stela desfăcu cutia: înăuntru era un înger mic din lemn, cu aripi desenate și cu un zâmbet strâmbuț.
— O, ce frumos… zise ea. Îl pun lângă lumânări, să aibă grijă de lumină.
În ușă apăru domnul Doru, ținând o coroniță.
— Am auzit că aici e cald și că se împart adevăruri, zise el. Pot să intru și eu?
— Intrați, domnule Doru, zise doamna Stela, emoționată. Și… să știți că mi-a spus Mira.
Domnul Doru se scărpină în ceafă.
— Ei, da. Am tot amânat. Și nu e frumos. Sărbători fericite, Stela.
— Sărbători fericite, Doru, răspunse ea, iar în voce îi tremura un licăr de lumină.
Mira îi privi pe toți: un băiețel care învățase să spună adevărul fără să se ascundă, doi vecini care își aminteau să fie vecini, și o fereastră care ardea iarăși cu flăcări de plastic, dar cu căldură adevărată.
În bucătărie, doamna Stela scormoni prin sertare.
— Vă fac un ceai cu mere și scorțișoară. Și… am și cozonac. Dar să nu-mi spuneți că nu mâncați, că nu cred!
Radu își ridică mâna.
— Eu mănânc.
Domnul Doru ridică și el mâna.
— Și eu. Din motive strict științifice.
Mira râse.
— Și eu, din motive de Crăciun.
Doamna Stela puse pe masă o farfurie și, fără să-și dea seama, scoase din debara lingura de lemn cea „păzită”. O așeză lângă ceainic, ca pe un semn că totul e la locul lui.
Mira observă lingura și o privi cu o seriozitate amuzată.
— Uite, lingura a ieșit din peșteră. Deci e oficial: pericolul a trecut.
Doamna Stela izbucni în râs.
— Da, dar să nu vă apuce să vă duelați cu ea!
Radu se uită la lingură ca la o sabie.
— Promit că o folosesc doar la… amestecat.
Mira își sprijini coatele pe masă. Dincolo de geam, lumânările LED pâlpâiau cuminți. Zăpada continua să cadă, tăcută și sclipitoare, ca o scrisoare nesfârșită.
Și acolo, în camera mică plină de miros de cozonac, o lingură de lemn stătea așezată, iar adevărul, spus simplu, făcea loc unei bucurii care nu se stingea odată cu bateria.
