Capitolul 1: Zgomotul care nu trebuia să existe
Orașul Lumina Nouă strălucea ca un circuit uriaș văzut de sus: bulevarde ca niște benzi de cupru, clădiri ca niște baterii verticale, reclame care clipceau în ritm cu tramvaiele.
Pe acoperișul unei hale vechi de la marginea portului, stătea el: Căpitanul Aurox. Nu era genul de erou care intră cu ușa în perete. Era un bărbat adult, înalt, cu umeri largi și o postură calmă, aproape de profesor care știe răspunsul înainte să întrebi. Costumul lui era dintr-un material gri-închis, ca o furtună strânsă la curea, iar pe piept avea un simbol care părea desenat din lumină: un corn stilizat, aurit, ca al unui bour din legende. Pe antebrațe purta două brățări tehnice care scânteiau discret, iar părul lui castaniu era prins scurt, ca să nu-i intre în ochi când zbura.
Căpitanul Aurox își lipi degetele de marginea acoperișului și închise ochii.
Nu asculta muzică. Asculta orașul.
De jos urcau sunete obișnuite: ventilatoare, pași grăbiți, o pisică indignată, un autobuz care ofta din frâne. Aurox își activă modul de auz amplificat, un fel de “stetoscop” pentru străzi.
Și atunci îl auzi.
Un zgomot subțire, metalic, ca o linguriță lovită de un pahar... dar repetat, prea regulat. TING. TING. TING. Ca un cod.
— Asta nu e de la trafic, mormăi el. E... prea curat.
Brățara din stânga proiectă o hartă holografică. Punctul de zgomot pulsa în cartierul Solar, acolo unde orașul își ținea marea comoară: câmpul solar de pe coline, mii de panouri care prindeau soarele ca pe un pește de aur.
— Dacă cineva se joacă cu energia orașului, nu e doar o farsă, spuse Aurox. E responsabilitate.
Își îndoi genunchii și, cu un fâsâit scurt, propulsoarele integrate în cizme îl ridicară în aer. Nu cu zgomot de rachetă, ci cu un vuiet domol, ca un vânt hotărât.
În timp ce zbura, telefonul lui vibra în cască.
— Aurox? Ești pe frecvență? vocea era a maiorului Dima, din Centrul de Siguranță Urbană.
— Sunt. Am auzit ceva ciudat spre câmpul solar.
— Și noi. Avem fluctuații mici, dar dese. Ca niște ciupituri de curent. Nimic grav, încă. Dar... orașul e nervos când i se umblă la prize.
— Orașul are dreptate, răspunse Aurox. Ajung acolo în două minute.
— Ai grijă. Și... ascultă înainte să lovești, da?
Aurox zâmbi pe jumătate.
— Promit. Am două urechi și doar un corn pe piept.
Capitolul 2: Umbra dintre panouri
Câmpul solar se întindea ca o mare de oglinzi negre-albăstrii. Panourile erau înclinate identic, ca soldați disciplinați care salută soarele. În aer plutea miros de iarbă caldă și metal curat.
Aurox ateriză ușor pe o alee de mentenanță. Zgomotul TING era mai puternic aici, ca și cum cineva bătea într-un clopoțel ascuns.
— Cine e acolo? strigă el, cu vocea clară, fără amenințare.
Un ecou îi răspunse. Și apoi... un foșnet.
Dintre rândurile de panouri, apăru o siluetă mică, rotundă, cu două brațe telescopice și un cap ca un far. Nu era om. Era un robot, dar unul amuzant: pe carcasa lui era lipit un abțibild cu un zâmbet strâmb și o mustață desenată cu marker.
Robotul își ridică brațele ca și cum se predă.
— Nu trage! vocea lui suna electronic, dar speriată. Eu doar... colectez sunete.
— Sunete? întrebă Aurox, apropiindu-se încet. Tu faci zgomotul?
— Eu îl înregistrez. Zgomotul vine de la... EL.
Robotul își întoarse farul spre o zonă unde panourile păreau ușor dezaliniate, ca niște dinți stricați într-un zâmbet perfect.
Aurox își coborî tonul.
— Bine. Spune-mi cum te cheamă.
— Sâs! zise robotul. Model S-6, dar toți îmi spun Sâs. Pentru că... sâsâi când mă emoționez.
Ca să demonstreze, robotul scoase un “ssss” scurt.
— În regulă, Sâs. Eu sunt Căpitanul Aurox. N-o să-ți fac rău. Dar am nevoie să înțeleg. Ce e “EL”?
— Un colector. Un... aspirator de energie. Vine noaptea și ciupește curent din panouri. Face TING când lovește contactele. Ca să nu fie detectat, se mută mereu.
Aurox își activă vizorul. În lumina filtrată, văzu urme fine pe cadrele metalice ale panourilor: zgârieturi, ca niște amprente.
— De ce ai venit aici? întrebă el.
Sâs își mișcă brațele neliniștit.
— Pentru că iubesc orașul. Și pentru că... nimeni nu mă ascultă când zic că “e ceva în neregulă”. Oamenii cred că sunt doar un robot care adună zgomote pentru poezii.
— Poezii? repetă Aurox, surprins.
— Da. Zgomotele sunt ca rimele. TING cu VÂJ, CLANC cu FÂS. Îmi place să le aranjez.
Aurox râse scurt.
— Nu ești singurul care ascultă orașul, Sâs. Hai să-l găsim pe “EL”. Dar fără grabă oarbă. Îmi arăți pe unde ai văzut urmele?
Robotul lumină cu farul înainte, ca o mică lanternă curajoasă.
— Pe aici. Și... atenție. EL nu e rău neapărat. E doar... flămând.
Capitolul 3: Când soarele devine un labirint
Au înaintat printre rânduri. Câmpul solar, văzut de aproape, nu mai era doar frumos. Era și ciudat: fiecare panou reflecta o altă bucată de cer, iar Aurox avea impresia că merge printr-un puzzle de nori.
TING. TING. TING.
Zgomotul se auzea la dreapta, apoi brusc la stânga.
— Se joacă de-a ascunselea, șopti Aurox.
Sâs încuviință.
— Se mișcă pe dedesubt. Are picioare magnetice.
Aurox se opri și își lipi palma de cadrul unui panou. Brățările îi vibrară ușor, ca niște animale de companie care adulmecă urme.
— Detectez un câmp electromagnetic mic... și un fel de semnătură străină. Nu e din tehnologia orașului.
— Adică... extraterestru? întrebă Sâs, cu farul tremurând.
— Nu sar la concluzii, spuse Aurox. Dar e clar că nu e un simplu hoț.
Deodată, unul dintre panouri se ridică ușor, ca o trapă. De sub el țâșni o creatură mecanică, cât un câine mare, cu carapace lucioasă și un “gât” subțire care se termina cu o gură rotundă, ca o ventuză.
Pe spatele lui clipea un bec roșu.
— Identificare: Colector N-9, rosti o voce metalică. Alimentare necesară.
— Hei! strigă Aurox. Aici e proprietate publică. Nu poți să muști din soarele nostru!
Colectorul făcu un salt și se lipi de cadrul unui panou. Ventuza lui atinse contactele. TING!
Un mic val de lumină se scurse în corpul lui.
Sâs se puse în fața lui Aurox, foarte curajos pentru cineva cu mustață desenată.
— Te rog! Nu-l speria! Dacă fuge, nu-l mai prindem!
Aurox își ridică mâinile, ca un dirijor care cere liniște.
— Bine. Ascultăm. Colectorule N-9, mă auzi?
Becul roșu clipi. Creatura se opri o secundă, ca și cum procesorul ei căuta în dicționar.
— Auz. Existență confirmată. Amenințare?
— Nu. Întrebări. De ce iei energie de aici?
Colectorul își înclină “capul”.
— Sarcină: supraviețuire. Miez energetic instabil. Necesită încărcare periodică.
— Cine te-a trimis? întrebă Aurox.
— Ordin inițial: “Caută soare”. Semnătură: necunoscut.
Sâs se apropie încet, fără mișcări bruște.
— Dacă ai nevoie de energie, putem... putem găsi o soluție. Dar nu așa. Orașul depinde de câmpul solar. Oamenii au lumini, frigidere, ascensoare. Și... încărcătoare pentru telefoane. (Asta e foarte important, adăugă el grav.)
Aurox își mușcă buza ca să nu râdă.
— Sâs are dreptate. Uite ce propun. Te ajutăm să-ți stabilizezi miezul. Dar trebuie să ne urmezi și să nu mai ciupești panourile.
Colectorul scoase un sunet ca un “bip” nehotărât.
— Neîncredere. Riscuri.
— Riscuri există mereu, spuse Aurox. Dar există și responsabilitate. Și... ascultare. Tu ne asculți pe noi, noi te ascultăm pe tine.
Pentru prima dată, becul roșu păru să se domolească, trecând într-un portocaliu cald.
— Acceptare temporară, rosti Colectorul.
Dar chiar atunci, din depărtare, se auzi un alt zgomot: un “VROOOM” ascuțit, ca o dronă nervoasă.
Sâs se sperie.
— Nu... nu e el. Sunt mai mulți?
Aurox își ridică privirea. Deasupra câmpului solar, trei drone negre coborau în spirală, cu lumini reci.
— Asta nu-mi place, spuse el. Ăștia nu vin flămânzi. Vin cu plan.
Capitolul 4: Dronele cu ochi de gheață
Dronele se opriră la câțiva metri deasupra panourilor, apoi proiectară fascicule subțiri, ca niște degete de laser. Pe corpul lor era un simbol străin: un triunghi tăiat de o linie.
— Rechemare unitate N-9, rosti una dintre ele, pe un ton fără emoție. Predare imediată.
Colectorul tresări. Ventuza lui se strânse, ca un pumn.
— Origine: comanda inițială, murmură el. Pericol.
Aurox păși în față.
— În orașul meu, nimeni nu “recheamă” pe nimeni fără să explice. Cine sunteți?
Dronele ignorară întrebarea și coborâră mai jos. Fasciculele lor încercară să prindă Colectorul într-o plasă de lumină.
Aurox ridică brațul. Brățara lui proiectă un scut oval, translucid, ca o foaie de sticlă aurie. Fasciculele se izbiră de scut și se împrăștiară în sclipiri.
— Sâs, stai în spatele meu! strigă el.
— Sunt deja! răspunse robotul, care se mișcase atât de repede încât aproape se răsturnase. Mustața lui părea și mai serioasă acum.
Colectorul N-9 se trase înapoi.
— Evadare necesară.
— Nu fugi! îl chemă Aurox. Dacă fugi, vor ciupi mai mult din câmpul solar ca să te prindă! Ajută-mă să-i oprim.
Colectorul ezită o clipă. Apoi, surprinzător, își întinse “gâtul” și scoase un sunet grav, ca un difuzor: “BOOOM”.
Panourile din jur vibrară ușor, iar una dintre drone se dezechilibră.
— Interferență sonică, spuse Aurox, impresionat. Bun!
Aurox sări pe cadrul unui panou și alergă de-a lungul lui ca pe o pasarelă. Mișcările lui erau rapide, dar controlate, ca într-un antrenament pe care îl știa pe de rost. Se apropie de prima dronă și îi atinse carcasa cu brățara dreaptă. Un impuls de lumină aurie îi traversă corpul.
Drona se opri în aer, ca un gând care a uitat ce voia să spună, apoi coborî lent și se așeză pe iarbă.
— Una adormită, spuse Aurox. Mai rămân două.
Sâs se băgă și el în acțiune, în felul lui: porni o sirenă ridicol de veselă, ca un cântec de înghețată. Dronele, programate să urmărească semnale curate, se întoarseră instinctiv spre el.
— He-he! strigă Sâs. Ascultați de DJ Mustață!
— Sâs! Nu le provoca prea tare! strigă Aurox, dar vocea lui avea o urmă de amuzament.
A doua dronă coborî spre Sâs. Aurox alunecă pe lângă un panou, se roti și ridică scutul. Fasciculul dronei se lovi de scut și ricoșă într-un unghi, topind doar un colț de buruiană — nimic periculos, doar o “tunsoare” pentru iarbă.
— Orașul nostru preferă gazonul întreg, zise Aurox.
Colectorul N-9 făcu încă o interferență, de data asta mai precisă, iar Aurox folosi momentul ca să atingă și a doua dronă cu impulsul de oprire.
Rămăsese a treia, cea mai mare. Ea nu ataca direct. Se ridică mai sus și proiectă un hologram: o hartă a câmpului solar, cu puncte roșii.
— Secvență: supraîncărcare, rosti drona. Câmpul solar: deviere. Oraș: întuneric temporar.
Sâs înghiți... dacă roboții pot înghiți.
— Vor să oprească energia! Atunci lumea se sperie, și ei iau N-9 fără martori!
Aurox își strânse pumnii.
— Nu se întâmplă asta. Nu cât timp încă ascult.
Privirea lui alunecă peste panouri. Văzu cabina centrală de control, o clădire joasă, albă, cu o antenă subțire. Dacă drona ajungea la sistemul principal, putea trimite un impuls care să încurce tot.
— N-9, zise el repede. Îți pot stabiliza miezul dacă ajungem la cabina de control. Dar trebuie să mă ajuți să opresc drona aia.
Colectorul N-9 își schimbă lumina din portocaliu în galben, ca o hotărâre timidă.
— Cooperare.
— Atunci hai. Sâs, tu vii?
Sâs ridică un braț telescopic.
— Evident. Cine altcineva o să le cânte dronei de culcare?
Capitolul 5: Inima câmpului solar
Au alergat spre cabina de control. Drona mare îi urmări de sus, ca un șoim de metal.
În interior, cabina mirosea a plastic încălzit și mentă de la odorizant. Pe pereți erau monitoare cu grafice care urcau și coborau ca niște montagne russe.
Aurox se conectă la panoul principal cu brățara stângă. Ecranul clipi și îi afișă o alertă: “FLUX NEAUTORIZAT”.
— Pot să blochez accesul dronei, spuse el, dar îmi trebuie câteva secunde.
Drona mare coborî și se lipi de geamul cabinei, proiectând un fascicul care încerca să pătrundă în sistem.
Sâs se lipi și el de geam, față în față cu drona, ca într-un concurs de privit.
— Știi ceva? Nu ai mustață. Asta explică multe, îi zise el, foarte serios.
Aurox își mușcă iar buza, concentrat.
— N-9, acum! Ai zis că poți face interferență.
Colectorul se poziționă sub antena cabinei și scoase un sunet puternic, dar controlat, ca un acord de bas. Fasciculul dronei tremură, ca o linie desenată de o mână obosită.
— Perfect, spuse Aurox. Încă puțin...
Pe ecran apăru opțiunea “IZOLARE SISTEM”. Aurox apăsă. Un inel de lumină albastră se ridică în jurul cabinei, ca o bulă protectoare.
Drona mare se lovi de barieră și fu împinsă înapoi. Lumina ei rece clipi furios.
— Protocol schimbat: capturare directă, rosti drona.
Și atunci, în loc să atace cabina, se întoarse spre câmpul solar și trimise un impuls. Panourile din jur începură să se reorienteze brusc, ca niște floarea-soarelui speriate. Reflexiile se împrăștiară haotic.
Aurox simți cum energia din aer se schimbă, ca înaintea unei furtuni.
— Vrea să creeze o supraîncărcare locală, șopti el. Dacă panourile reflectă greșit, sistemul se poate încălzi prea tare.
Sâs ridică farul.
— Adică... se strică tot și oamenii rămân fără curent?
— Pentru o vreme, da. Și orașul nu merită asta.
Aurox se întoarse spre N-9.
— Miezul tău instabil... poate absorbi excesul?
Colectorul ezită.
— Posibil. Risc: supraîncărcare personală.
Aurox îl privi drept în “ochi”, adică în becul lui care clipise atâtea culori.
— Nu te voi lăsa singur. Îți promit. Dar trebuie să asculți indicațiile mele exact.
— Ascultare... confirmată, rosti N-9.
Aurox inspiră adânc.
— Atunci ieșim.
Au ieșit în lumina puternică. Panourile se mișcau încă. Drona mare plutea deasupra, ca un dirijor rău intenționat.
Aurox își activă propulsoarele și se ridică până la nivelul dronei, păstrând distanța.
— Hei! strigă el. Dacă vrei pe cineva, vorbește cu mine. Nu cu panourile!
Drona nu răspunse, doar trimise încă un impuls. Aerul se încălzi, iar pe marginea câtorva panouri apăru o strălucire albă, ca o febră.
— N-9, acum! zise Aurox.
Colectorul sări între rânduri și își fixă ventuza pe un nod de cabluri. În loc să tragă energie normală, începu să “bea” excesul, ca un burete.
Lumina de pe panouri se domoli puțin.
— Funcționează! strigă Sâs, alergând după el. N-9, ești un erou cu ventuză!
— Stabilizare... incompletă, gâfâi vocea metalică. Miez... fierbinte.
Aurox coborî lângă el, punând o mână pe carcasa lui. Brățara dreaptă proiectă o răcire cu micro-impulsuri luminoase, ca niște fulgi aurii.
— Ține-te. Te ascult. Spune-mi ce simți.
— Presiune. Sunet intern. Ca... TING în piept.
Aurox înghiți.
— Atunci facem altfel. Îți ofer un canal sigur de descărcare.
Se întoarse spre cabina de control și tastă rapid pe brățară. Din sol se ridică o coloană metalică, un paratrăsnet special pentru energie solară, folosit la furtuni.
— N-9, conectează-te aici. Excesul pleacă în pământ.
Colectorul se târî spre coloană și se lipi. Un val de lumină se scurse, fără zgomot, ca apa într-un canal.
Drona mare văzu că planul ei e contracarat și coborî brusc, încercând să-i prindă.
Aurox se interpuse, ridicând scutul.
— Destul! rosti el. Nu ai dreptul să sperii un oraș întreg doar ca să-ți recuperezi o unealtă.
— Unitate N-9: proprietate, zise drona.
Aurox își încordă maxilarul.
— N-9 nu e proprietate. E cineva care a cerut ajutor. Și eu am auzit.
Sâs, din spate, strigă:
— Și eu! Și eu am auzit! Și am mustață, deci sunt credibil!
Aurox făcu un pas înainte. Brățările lui se aprinseră complet, ca două mici sori.
— Ultima avertizare. Pleci. Sau te trimit la somn definitiv.
Drona mare încercă să se retragă, dar Aurox îi atinse carcasa cu un impuls mai puternic, bine dozat. Drona clipi, lumina ei se stinse, și coborî lin pe iarbă, fără să se lovească.
Câmpul solar încetă să se miște. Reflexiile se aliniau din nou.
Orașul, departe, își păstră lumina.
Capitolul 6: Un plan rangé
Soarele cobora, iar panourile îl salutau calm, ca și cum nimic nu se întâmplase. În cabina de control, maiorul Dima apăru pe un ecran.
— Raport, Aurox. Văd că graficele au revenit la normal. Ce-ai găsit?
Aurox îi arătă camera spre N-9, care stătea liniștit lângă coloana de descărcare. Sâs îi pusese, fără să întrebe, un alt abțibild pe carapace: un mic soare zâmbitor.
— Un colector de energie. Nu un hoț. Avea miezul instabil și căuta încărcare. Dronele acelea au încercat să-l recupereze și să creeze o pană de curent ca acoperire.
Maiorul Dima își încruntă sprâncenele.
— Extraterestru?
— Tehnologie străină, dar nu neapărat “invazie”. Mai degrabă... cineva a pierdut un instrument și a trimis recuperatori fără scrupule.
Sâs ridică un braț.
— Domnule maior, propun să-l adoptăm pe N-9. Promit să-l învăț poezii cu TING care să nu fie ilegale.
Dima clipi, confuz.
— Cine e... robotul cu mustață?
— Martor, ajutor și DJ, spuse Aurox. Se numește Sâs. A fost primul care a ascultat cu adevărat zgomotul.
Aurox se întoarse spre N-9.
— Cum te simți acum?
— Miez stabil. Temperatură normală. Încredere... crescută, rosti N-9. Mulțumire.
Aurox încuviință.
— Atunci trecem la partea de responsabilitate. Nu poți rămâne liber pe câmpul solar fără reguli. Dar nici nu te vom închide ca pe un obiect.
Maiorul Dima aprobă din cap.
— Putem amenaja un punct de încărcare dedicat, cu limită de consum, conectat legal la rețea. Și îl păzim. Iar dronele... le analizăm, să aflăm cine le-a trimis.
— Și eu pot să monitorizez sunetele! sări Sâs. Dacă aud un TING suspect, vă dau mesaj. Am o listă: TING bun, TING rău, TING poetic—
— Te cred, zise Aurox. Dar să nu pui “TING poetic” în aceeași categorie cu “TING rău”, da?
Sâs se prefăcu ofensat.
— Niciodată! TING poetic e sfânt.
Au lucrat până seara. Aurox a ajutat echipa de mentenanță să realinieze ultimele panouri. Sâs a făcut inventarul zgomotelor “acceptabile”. N-9 a stat conectat la punctul nou de încărcare, un stâlp discret, cu lumină verde, care pulsa încet.
Când totul a fost gata, Aurox a deschis pe tabletă un fișier și a scris, clar, ordonat, ca într-o bandă desenată cu pătrate perfecte:
1) Monitorizare constantă a fluctuațiilor din câmpul solar.
2) Punct legal de încărcare pentru N-9, cu limită și program.
3) Patrule aeriene nocturne, fără alarmism.
4) Analiză drone: identificare sursă, prevenire recurență.
5) Linie directă pentru sesizări de zgomote ciudate (inclusiv de la roboți cu mustață).
6) Regulă de aur: ascultăm înainte să acționăm.
Sâs privi lista și dădu din cap, impresionat.
— Uau. E un plan... rangé. Adică aranjat. Ca sertarele mele de sunete.
Aurox îi puse o mână pe umăr, atent să nu-i dezlipească mustața.
— Un oraș se apără cu putere, da. Dar și cu ordine. Și cu urechi deschise.
N-9 își schimbă lumina în verde, ca un semn de pace.
— Ascultare... învățată, rosti el. Prietenie... posibilă.
Aurox privi spre Lumina Nouă. În depărtare, ferestrele se aprindeau una câte una, ca niște stele care se antrenau pentru noapte.
— Atunci misiune îndeplinită, spuse el. Și mâine... ascultăm din nou.
