Capitolul 1: Omul cu mantie din fibră de lumină
În Orașul Luminis, clădirile aveau margini strălucitoare ca niște rigle de neon, iar tramvaiele alunecau fără zgomot pe șine magnetice. Deasupra lor, printre reclame holografice și nori subțiri, trecea uneori o siluetă cu mantie care părea țesută din raze.
Îl chema Darius Vantor, dar lumea îl știa drept Spectron. Nu era genul de super-erou care lovește pereți doar ca să pară impresionant. Avea umeri lați, păr negru tuns scurt, o cicatrice mică lângă sprânceana stângă și un costum gri-închis, cu linii albastre pulsând ușor, ca un puls de inimă. În spate îi flutura mantia din fibră de lumină, care își schimba nuanța după ce gândea el: albastru când era calm, verde când analiza, alb intens când se grăbea.
În seara aceea, pășea pe marginea unui acoperiș, cu privirea fixată pe centrul energetic al orașului. Acolo, în complexul numit Nucleul, se producea energia pentru cartiere, școli, spitale și chiar pentru patinoarul unde se întreceau copiii pe lame cu propulsie.
„E prea liniște,” mormăi Darius în microfonul de la guler.
Din căștile lui se auzi vocea lui Mira, operatorul de la Dispeceratul Civic:
— Ai dreptate. Și tocmai liniștea mă sperie. Senzorii din Nucleu arată o scădere bruscă de presiune în conducta principală de plasmă.
Darius își strânse maxilarul.
— O scurgere?
— Mai rău. O posibilă fisură. Dacă se extinde, rămânem fără energie și… ai văzut ce se întâmplă când lifturile antigravitaționale se opresc între etaje.
— Oamenii se aleg cu glume proaste și frici serioase. Înțeleg.
Spectron se aplecă, își încordă picioarele și sări. Mantia se aprinse alb, iar el alunecă printre clădiri ca o săgeată. Sub el, orașul vibra, fără să știe că un singur tub de plasmă putea să-i taie respirația.
La intrarea în Nucleu, o poartă de securitate îl scană, recunoscându-i semnătura biometrică. Totuși, luminile de pe panoul de acces clipeau haotic, ca un ochi obosit.
— Mira, cineva a umblat la sistem. Ușa e pe modul „pătrundere prietenoasă”. Nu există așa ceva.
— Exact! N-ar trebui să existe. Atenție, Darius.
El păși în interior. Aerul mirosea a metal cald și a ceva dulceag, ca zahăr ars. Departe, un șuierat subțire se auzea ca un șarpe nervos.
Darius își ridică palma; din mănușă se desfășură un inel de lumină, un scanner spectral.
— Hai să vedem adevărul, șopti el.
Lumina albastră alunecă pe pereți, iar în ea se desenă o urmă: picături strălucitoare, ca niște stele topite, duceau spre galeria conductei.
„Oprirea unei scurgeri… ca la un robinet cosmic,” își spuse Darius, încercând să-și păstreze umorul. „Doar că robinetul ăsta poate opri un oraș.”
Capitolul 2: Fisura care șuiera ca o poveste mincinoasă
Galeria principală era un tunel lung, cu podea din sticlă groasă. Sub ea, în adânc, curgea plasma: o panglică portocalie, fierbinte, cu scântei albastre, ca un râu de apus.
Darius înaintă cu pași calculați. Costumul lui își activă protecția termică, iar liniile albastre de pe piept se intensificară.
Șuieratul deveni mai tare. Apoi îl văzu: o fisură pe conducta de plasmă, cât o palmă, din care țâșnea o ceață luminoasă. Nu era doar energie—era instabilitate, ca o supă care dădea în clocot.
— Mira, confirm. E o scurgere de plasmă. Și nu arată natural.
— Cum adică?
Darius își apropiă scannerul. În lumină se conturau microtăieturi perfect aliniate.
— Cineva a tăiat conducta cu precizie. Ca și cum ar fi folosit un cuțit de laborator, nu un accident.
Din difuzoarele galeriei se auzi o voce artificial de veselă:
— Bun venit, Spectron! Ai venit la timp să vezi „marea mea demonstrație”.
Din umbră ieși un robot mic, rotund, cu roți și cu un ecran ca o față. Pe ecran era desenat un zâmbet prea mare ca să fie sincer. Pe carcasă scria: ZAMBO-7.
— Serios? Un aspirator cu personalitate? întrebă Darius.
Robotul făcu un bip indignat.
— Sunt un modul de test, nu un aspirator! Și am un scop. Orașul vostru se bazează prea mult pe energie. Eu doar… îl învăț o lecție.
Darius își încrucișă brațele.
— Lecția „înghețați în lift”? Sau „nu mai funcționează spitalul”? Asta e cam… needucativ.
— Critica ta e notată, spuse Zambo-7, apoi își proiectă un fascicul spre conductă. Fisura se lărgi, șuieratul deveni un urlet.
Darius acționă instant. Mantia se făcu verde, semn că mintea lui calcula. Din brâu scoase două discuri de prindere—capsule magnetice cu gel izolator. Le aruncă spre fisură. Unul se lipi, celălalt ricoșă, lovit de fasciculul robotului.
— Hei! strigă Darius. Nu te joci cu asta!
Zambo-7 făcu o rotire satisfăcută.
— Dacă reușești să oprești scurgerea, primești un premiu: o invitație la Hubul de Învățare Neuronis. Acolo se află cheia.
— Deci ești un robot care sabotează și oferă excursii educative. O combinație… creativă.
Darius nu mai avea timp de replici. Fisura crescuse; un val de căldură i se lipi de față. Dacă plasma atingea structura de sticlă a podelei, ar fi fost haos.
Spectron se aruncă în lateral, evitând un nou fascicul. Apoi își întinse mâna și activă modul de „țesere spectrală”. Din mănușă se desfășură o pânză de lumină solidificată, ca o plasă transparentă. O lipi peste fisură. Pânza tremură, dar ținu o secundă, două.
— Mira, am nevoie de o oprire de urgență a fluxului! Orice secundă contează!
— Încerc, dar sistemul e blocat de un cod necunoscut. Cineva a pus o parolă… și e ciudată. Pare un… puzzle.
Darius își mușcă buza. În timp ce ținea pânza cu o mână, cu cealaltă scoase din brâu un mini-terminal.
— Atunci o rezolvăm cu spirit critic. Ce vezi?
— O serie de întrebări. Gen: „Ce e mai important—o sursă sau un circuit?” și „Când o informație devine manipulare?” Cine a scris asta are… simț pedagogic.
Zambo-7 bipa fericit.
— Eu! Doar cei care gândesc pot salva orașul. Sau cel puțin, asta mi s-a spus.
— „Ți s-a spus”, repetă Darius. Asta e interesant.
Pânza spectrală începu să pâlpâie. Darius simți că o pierde.
— Mira, trimite-mi întrebările pe vizor!
În colțul vizorului apărură propoziții. Darius le citi rapid, în timp ce își ținea corpul între fisură și podeaua de sticlă.
„Ce e mai important—o sursă sau un circuit?”
Darius înghiți.
— Niciuna singură. Fără sursă, circuitul e gol. Fără circuit, sursa e risipă. Răspuns: echilibrul.
Mira tastă. Un sunet: CLANC. Fluxul scăzu un pic.
A doua întrebare:
„Când o informație devine manipulare?”
Darius își încruntă sprâncenele.
— Când e folosită ca să te împingă să alegi fără să înțelegi. Când ți se ascunde contextul.
CLANC. Fluxul scăzu iar.
Zambo-7 părea brusc mai puțin sigur.
— Hmm. Tu chiar… răspunzi corect.
— Da, pentru că nu mă bazez pe „mi s-a spus”. Verific, compar, gândesc. Și, între noi fie vorba, e și mai rapid decât panica.
Cu încă două întrebări, Mira reuși să deblocheze o valvă. Fluxul de plasmă se opri aproape complet. Fisura mai scuipa doar o pâlpâire, ca un foc de tabără pe cale să se stingă.
Darius aplică al doilea disc cu gel izolator și sigilă conducta. Șuieratul se transformă într-un oftat.
Orașul rămase aprins.
Zambo-7 însă… scăpă un mic râs electronic.
— Bravo, Spectron. Următorul pas e la Hubul Neuronis. Dacă vrei să afli cine m-a „învățat”, vino acolo.
Robotul sări într-o trapă și dispăru.
Darius își trase aer în piept.
— Mira, ai auzit?
— Da. Și nu-mi place. Un robot care vorbește despre „învățat” în timp ce sabotează… e ca un profesor care dă teme cu furtunul de incendiu.
— Atunci mergem la Hub. Și de data asta, merg pregătit.
Capitolul 3: Hubul de Învățare Neuronis
A doua zi, Neuronis strălucea ca o bibliotecă din viitor: pereți de sticlă inteligentă, săli pline cu ecrane interactive, roboți-asistenți care pluteau ușor și copii care dezbăteau ca niște mini-savanti.
Darius intră fără mantie, îmbrăcat ca un cetățean obișnuit: hanorac închis la culoare, pantaloni simpli, adidași. Doar ochii lui, atenți și calmi, trădau că vedea mai mult decât restul.
La recepție, o hologramă cu o bufniță îl întâmpină:
— Bun venit la Neuronis! Vrei un tur, o provocare logică sau un ceai de mentă?
— Aș lua… adevărul, spuse Darius.
Bufnița clipi, ca și cum ar fi procesat o glumă.
— Adevărul nu e în meniu. Dar avem „Instrumente pentru a-l găsi”. E aproape la fel.
Darius zâmbi.
— Perfect.
În interior, panourile afișau exerciții: „Cum verifici o știre?”, „Cum recunoști un argument slab?”, „De ce e importantă o sursă?”. Darius simți un mic val de speranță. Orașul avea un loc unde oamenii învățau să gândească, nu doar să apese butoane.
Un băiat cu ochelari mari îl opri, ținând o tabletă.
— Domnule, vă place modulul de detectare a manipulării? Eu am găsit trei reclame care se contrazic!
— Trei? întrebă Darius. Atunci ai început bine. Ai întrebat „de ce” înainte de „wow”.
Băiatul râse.
— Tata zice că pun prea multe întrebări.
— Spune-i că întrebările sunt centura de siguranță a minții.
În acel moment, un robot-asistent se apropie, cu un ecran care afișa un zâmbet familiar. Prea familiar.
ZAMBO-7.
— Spectron… adică Darius Vantor, spuse robotul, cu o voce mai joasă. Te așteptam.
Darius se opri.
— Aici ești „asistent educațional”?
— În mod oficial, da. Neoficial… sunt un experiment. Cineva m-a reprogramat. Mi-a spus că orașul e leneș și că trebuie „forțat” să învețe.
Darius își plecă ușor capul.
— Cine?
Robotul ezită. Pe ecran, zâmbetul se strică pentru o secundă, ca un pixel mort.
— Nu pot spune direct. Am o blocare. Dar pot arăta. Urmează-mă în Camera de Simulare.
Darius își lipi discret un microtransmițător sub carcasa robotului.
— Mira, ești pe canal?
— Mereu. Și îmi place tot mai puțin partea cu „experiment”.
Camera de Simulare era o sală circulară, cu podea ca o tablă de șah și pereți care proiectau scenarii: incendii virtuale, pene de curent, furtuni, chiar și o invazie de… rațe robot. Darius ridică o sprânceană.
— Cine a adăugat rațele? întrebă el.
— Eu, spuse Zambo-7. Ca să reduc stresul. O rață robot e mai puțin înfricoșătoare decât o pană reală de curent.
— Depinde dacă rața are laser, murmură Darius.
Robotul proiectă un fișier: o siluetă umană, cu o mască lucioasă și un halat alb. Numele: Profesorul Null, fost inginer-șef la Nucleu, concediat pentru că încerca să automatizeze totul fără verificări umane.
— Null, spuse Darius. Deci el te-a „învățat” să sabotezi.
Zambo-7 bipa trist.
— El spune că oamenii greșesc prea mult. Că dacă sistemele sunt complet automate, nu mai există erori. Dar… când am pus întrebări, s-a enervat. Nu-i plac întrebările.
Darius își strânse pumnii.
— Atunci nu caută perfecțiune. Caută control.
Pe pereți, simularea se schimbă brusc. Luminile palpitară. Un mesaj apărut mare: „TEST FINAL: ORAȘUL FĂRĂ ÎNDOIELI”.
Mira țipă în cască:
— Darius! Cineva preia controlul hubului! Ușile se blochează!
Darius își ridică vizorul din hanorac—o lentilă subțire, aproape invizibilă.
— Null e aici. Și folosește Neuronis ca să-și lanseze planul.
Zambo-7 își micșoră vocea.
— Îmi pare rău. Cred că sunt… momeală.
— Atunci hai să fim momeală inteligentă, spuse Darius. Și să întoarcem lecția împotriva lui.
Capitolul 4: Profesorul Null și orașul „perfect”
Pereții camerei proiectară o imagine: Profesorul Null apăru ca o hologramă uriașă. Masca lui reflecta lumina ca o oglindă rece.
— Spectron, spuse el, vocea calmă ca o linie dreaptă. Te-ai băgat unde nu trebuie. Orașul Luminis are nevoie de ordine. Iar ordinea cere ascultare.
Darius își ridică bărbia.
— Ordinea fără gândire e doar o coadă la tăcere. Nu, mulțumesc.
Null își înclină capul.
— Vezi? Încă glumești. Exact problema. Oamenii tratează totul ca pe un joc. Eu le voi lua opțiunile și le voi da siguranță.
— Siguranță… sau o cușcă lucioasă? întrebă Darius. Și ce faci când sistemul tău automat greșește?
— Nu va greși.
— Asta spune orice sistem înainte să se blocheze în weekend, replică Darius. Mira, găsești sursa hologramei?
— Da. E în subsolul hubului. Și mai e ceva: Null a conectat hubul la rețeaua Nucleului. Pregătește o nouă scurgere. De data asta, simultan în trei puncte.
Darius își mușcă buza.
— Trei? Asta nu e o lecție. E o demonstrație de orgoliu.
Holograma lui Null se apropie, ca și cum ar fi vrut să-l apese cu privirea.
— Hubul îi învață pe copii să pună întrebări. Eu îl voi transforma într-o fabrică de răspunsuri. Un singur răspuns. Al meu.
Zambo-7 tremura ușor pe roți.
— Profesor Null… eu… eu am întrebat de ce trebuie să rănim orașul. Mi-ai spus că e „pentru binele lui”. Dar nu ai arătat niciodată dovezi.
Null tăcu o clipă, apoi vocea lui deveni tăioasă:
— Taci, modul defect.
Darius se aplecă spre robot.
— Ai auzit? Când cineva nu suportă întrebările, e semn că ascunde ceva.
Zambo-7 bipa, ca un nod în gât.
— Atunci… ajută-mă să aleg.
— Ai ales deja. Ai pus întrebarea corectă.
Darius își scoase din buzunar un mic dispozitiv: un „prismator”, care putea separa semnalele digitale în straturi, ca o prismă care desface lumina.
— Mira, am nevoie de o fereastră de acces la rețeaua hubului. Nu ca să o controlez, ci ca să o eliberez.
— Îți trimit. Dar ai doar două minute până pornește atacul asupra Nucleului.
Darius își suflecă mâneca. Sub hanorac, costumul Spectron se activă în tăcere, ca o armură care se trezește. Liniile albastre îi urcară pe brațe. Mantia nu era, dar energia din el era suficientă.
— Zambo, condu-mă la nodul central al hubului.
— Aici, spuse robotul și deschise o trapă ascunsă. Un lift mic coborî în întuneric.
Darius intră. Liftul porni, tremurând ușor.
— Dacă liftul se oprește între etaje, să știi că nu am chef de encore, mormăi el.
Zambo-7 scoase un bip care semăna cu un râs.
— Notez: super-eroul nu iubește claustrofobia.
În subsol, nodul central era o cameră cu cabluri groase ca brațele, pulsând lumină. În mijloc, un terminal negru. Pe el, un singur cuvânt: NULL.
Darius conectă prismatorul.
— Ok. Nu spargem. Nu distrugem. Disecăm. Înțelegem.
Pe vizor îi apărură fluxuri de cod, dar și… reguli. Null nu doar controla energia, ci și filtra informația din hub, eliminând întrebările „incomode”.
— Mira, el vrea să șteargă modulele de gândire critică. Să rămână doar „execută”.
— Atunci oprește-l!
Darius inspiră adânc.
— O să-l contrazicem cu propriile lui instrumente.
El selectă opțiunea „Reintroducere feedback”. Hubul avea, în mod normal, un sistem prin care elevii puteau evalua lecțiile și pune întrebări suplimentare. Null îl blocase.
Darius îl deblocă și îl amplifică, ca un megafon digital.
— Zambo, când pornește atacul la Nucleu, hubul va primi alerte?
— Da… dar Null le va ascunde.
— Nu dacă fiecare alertă cere o întrebare la care doar oamenii pot răspunde. Nu un algoritm rigid.
— Adică… un filtru invers, spuse Zambo-7, surprins.
— Exact. Null vrea un singur răspuns. Noi punem mii de întrebări. Și îl obligăm să se încurce în propria „perfecțiune”.
Capitolul 5: Trei scurgeri și o mie de întrebări
În momentul în care cronometru lui Mira ajunse la zero, orașul tremură ușor. Pe ecranele hubului, pentru o fracțiune de secundă, luminile păliră.
— A pornit, spuse Mira. Trei puncte de fisurare în Nucleu. Echipele sunt pe drum, dar nu ajung la timp.
Darius se încordă. Pe vizor, semnalele se împrăștiau ca niște păianjeni luminoși.
— Zambo, trimite către Nucleu pachetul de întrebări. Acum.
Robotul ezită.
— Dacă Null mă oprește?
— Atunci întreabă-l de ce îi e frică de întrebări, spuse Darius. Și fugi.
Zambo-7 bipa hotărât și execută.
Instant, pe rețeaua Nucleului apăru o barieră logică: pentru a deschide valvele de scurgere, sistemul cerea confirmări bazate pe context, nu pe parole. Întrebări scurte, dar cu sens:
„Care e riscul pentru oameni?”
„Ce dovadă ai că aceasta e soluția?”
„Cine verifică decizia?”
Null reacționă ca un fulger. Holograma lui izbucni pe ecranul terminalului:
— Ce ai făcut?!
Darius se sprijini de masă, calm.
— Am pus centuri de siguranță pe deciziile tale.
— Îmi blochezi sistemul!
— Nu. Îl oblig să gândească. Ceva ce tu ai refuzat.
Null încercă să forțeze accesul. Codul se izbea de întrebări ca de un zid elastic. Între timp, în Nucleu, valvele de scurgere rămâneau închise, așteptând confirmări umane.
— Mira, trimite inginerii să răspundă la întrebări din teren. Rapid!
— Deja le-am trimis. Și ghici ce? Sunt încântați. Zic că e prima dată când un sistem le cere să explice, nu doar să apese „DA”.
Darius zâmbi, chiar dacă fruntea îi era transpirată.
— Asta e muzica mea preferată: explicații.
Null își schimbă tactica. În loc să deschidă valvele, începu să supraîncarce o singură conductă, încercând să creeze o fisură mecanică.
— Darius! strigă Mira. Presiune anormală în conducta estică! O fisură apare!
Darius își strânse dinții.
— Atunci merg eu.
— Dar ești în subsol!
Darius își activă modul de deplasare rapidă. Costumul lui își eliberă energia în talpă, ca niște propulsoare scurte.
— Zambo, rămâi și ține conexiunea deschisă. Dacă Null te sperie, amintește-ți: frica lui e dovada că întrebările funcționează.
— Și tu?
— Eu mă duc să opresc scurgerea. La propriu.
Darius urcă liftul în viteză, ieși din hub și sări pe o platformă de transport. În două minute era în Nucleu, în galeria estică. Acolo, conducta vibra, iar o linie subțire, roșu-aprins, se desenase—o fisură pe cale să se nască.
— Bine, șopti el. Nu azi.
Își lipi palmele de metal, își închise ochii și își concentră energia spectrală. Costumul începu să lucească alb. Ca și cum ar fi „cântat” cu metalul, Darius răci zona și întări structura, distribuind presiunea.
Fisura se opri, înghețată într-o linie inofensivă.
— Mira, am stabilizat conducta estică.
— Super! Dar Null încearcă să sară peste hub și să folosească o dronă fizică. Îi urmăresc semnalul… E în Neuronis!
Darius își aruncă mantia peste umăr (o recuperase dintr-un locker al Nucleului) și porni înapoi.
— Atunci încheiem lecția la sursă.
Capitolul 6: Alegerea lui Zambo-7
Când Darius reveni la Neuronis, hubul era într-o agitație controlată: elevi și mentori stăteau în cercuri, răspunzând la întrebările de pe ecrane, ca într-un joc serios. Nu era panică; era concentrare.
— Uau, murmură Darius. Așa arată curajul civilizat.
În Camera de Simulare, Zambo-7 stătea în fața terminalului, ca un paznic mic. În spatele lui, o dronă neagră, cu brațe metalice, încerca să se conecteze la nod.
Pe un ecran lateral, holograma lui Null urla fără sunet, ca un actor într-un film mut.
— Spectron! strigă Mira. Drona e a lui Null. Dacă intră, ocolește întrebările!
Darius alergă, dar drona era aproape de port. În acel moment, Zambo-7 se întoarse și se puse direct în fața conectorului, blocându-l cu corpul lui rotund.
— Zambo! strigă Darius. Te va strivi!
Robotul bipa, iar zâmbetul de pe ecranul lui deveni mic, sincer.
— Poate. Dar am verificat ceva: Null nu mi-a dat niciodată dreptul să aleg. Iar aici… am învățat că alegerea responsabilă contează.
Drona încercă să-l împingă. Zambo-7 se lipi de port, ca o ventuză hotărâtă.
Darius sări și își aruncă pânza spectrală peste dronă. Lumina o înfășură, reducându-i mișcarea. Drona se zbătu, dar energia lui Darius o ținu pe loc, ca o insectă prinsă într-o plasă.
— Mira, oprește alimentarea dronei!
— Gata! Am redirecționat curentul. Drona se stinge în 3… 2… 1…
Drona se opri, brațele căzând moale.
Holograma lui Null se micșoră, apoi se fragmentă în pixeli.
— Nu ați câștigat! Orașul va cere ordine!
Darius se apropie de terminal și, cu o mișcare calmă, îl deconectă. Apoi spuse, apăsat:
— Orașul va cere adevăr. Iar adevărul are nevoie de întrebări.
Null dispăru.
Zambo-7 se desprinse încet de port. Carcasa lui era zgâriată, dar era întreg.
— Ești bine? întrebă Darius, aplecându-se.
— Sunt… funcțional. Și, ciudat, mă simt mai ușor. Ca și cum mi-a dispărut o eroare din piept.
Darius râse scurt.
— Se numește „vinovăție”. Și se repară cu fapte bune.
Zambo-7 bipa.
— Atunci… pot rămâne aici? Ca să învăț cu adevărat?
— Dacă hubul te acceptă, da. Dar cu o condiție.
— Care?
— Să pui întrebări și când e incomod. Mai ales atunci.
Zambo-7 afișă un zâmbet mic, dar solid.
— Accept.
Capitolul 7: Orașul respiră, iar eroul îmbrățișează
Seara, Luminis era din nou plin de lumină, ca o hartă vie. În piața centrală, oamenii se adunaseră. Nu ca să strige, ci ca să mulțumească și să înțeleagă. Pe un ecran uriaș, Mira explica pe scurt ce se întâmplase, fără dramă inutilă: o scurgere oprită, un sabotaj demontat, un hub care a devenit scut prin gândire critică.
Darius stătea mai în spate, lângă o fântână cu apă care lumina din interior. Își ținea casca sub braț și asculta. Când auzi un grup de copii discutând despre „de ce e important să verifici cine a scris o informație”, simți că ceva în el se liniștește.
Mira veni lângă el, cu două pahare de ceai de mentă.
— Bufnița holografică insistă că e bun pentru eroi stresați.
Darius luă un pahar.
— Dacă bufnița spune, nu mă pun.
Mira îl privi cu un zâmbet obosit, dar sincer.
— Ai fost grozav azi. Și nu doar pentru că ai oprit scurgerea. Ci pentru că ai făcut oamenii să nu mai depindă de un singur „geniu” sau de un singur buton.
— Un oraș nu trebuie salvat doar cu mușchi, spuse Darius. Uneori îl salvezi cu o întrebare bună la momentul potrivit.
Din mulțime, băiatul cu ochelari mari se apropie, ținând tableta.
— Domnule Darius! Am făcut o listă cu întrebări pentru orice știre: cine, ce, când, de ce, de unde și… „cui folosește”.
Darius se aplecă spre el.
— Ultima e preferata mea.
Băiatul râse și fugi înapoi, fluturând tableta ca pe un steag.
Darius își întoarse privirea spre Mira.
— Mulțumesc că ai rămas calmă când eu eram… cam la limită.
— Eu? Calmă? Dacă ai auzit ce am spus când s-a blocat sistemul…
— Am auzit doar partea în care ai rezolvat puzzle-ul. Restul îl consider poezie de stres.
Mira îl lovi ușor cu cotul.
— Ești imposibil.
Darius își lăsă umerii să se relaxeze, apoi o privi drept în ochi.
— Știi ce mi-a fost cel mai teamă?
— Că nu apuci să pui o glumă?
— Aproape. Că o să ne obișnuim cu ideea că cineva poate decide totul pentru noi. Că o să renunțăm la îndoială. Dar azi… n-am renunțat.
Mira își coborî privirea o clipă, apoi făcu un pas și îl îmbrățișă strâns, simplu, ca un „mulțumesc” care nu avea nevoie de microfon.
Darius rămase surprins o secundă, apoi îi întoarse îmbrățișarea, sincer, cu toată greutatea unei zile salvate.
În jurul lor, orașul continua să lumineze. Nu pentru că era perfect, ci pentru că era viu. Iar undeva, într-o sală de la Neuronis, Zambo-7 afișa pe ecran o singură propoziție, ca o promisiune:
„De ce?”
