Partea 1
În Poienița Veselă, iepurașul Pufi își punea șosetele pe urechi, doar ca să râdă. „Uite, sunt antene!”, spuse el și făcu un „bip-bip” mic.
În mijlocul poieniței era un panou mare, pictat cu morcovi. Scria: „Campionatul Provocărilor Imposibile”. Sub el, o veveriță cu fluier striga: „Regula numărul unu: fair-play! Ne ajutăm, nu ne împingem!”
Pufi înghiți un pic. „Imposibile? Hm… burtica mea face hop-hop.” Dar apoi zâmbi. „Bine, frica mea poate să sară cu mine!”
La prima probă era o frânghie peste un pârâiaș. Pe un carton scria: „Trecerea care gâdilă! Doar cu un picior, fără să râzi!”
Pufi se uită la pârâu. Pârâul clipi parcă. „O să cad!”, șopti el.
Ariciul Țepiță râse: „Eu nu pot! Mă gâdilă apa doar când mă uit!”
Pufi își frecă lăbuțele. „Ok. Dacă mă gâdilă, atunci… o să râd politicos!”
A pășit pe frânghie cu un singur picior. Frânghia se legăna ca o coadă de pisică. Pufi începu să chicotească. „Hihi… nu, nu… hah!”
Apoi îi veni o idee. Își puse morcovul ca microfon. „Atenție! Sunt prezentatorul! Frânghioară, te rog, mergi drept!”
Și cum vorbea, își ținea echilibrul mai bine. A ajuns pe partea cealaltă și făcu o plecăciune. „Mulțumesc! Aplauze fără împins!”
Țepiță încercă și el. Se clătină. Pufi strigă: „Încet, prietene! Uite, vorbește cu frânghia!”
Țepiță zise: „Frânghie… te rog… nu mă face scuturător de salată!”
Și trecu râzând. Amândoi se bătură ușor pe lăbuțe. Fair-play.
Partea 2
A doua probă avea un munte mic de frunze. Un bilet scria: „Găsește CLOPOȚELUL invizibil!”
Toți se uitară lung. „Invizibil?” mormăi bursucul.
Pufi simți iar un fâs-fâs în burtă. Dar își spuse: „Frica mea poate să fie… nas amuzant!”
Pufi își acoperi ochii cu o frunză. „Dacă nu văd, aud mai bine.” Apoi făcu „ding-ding” cu gura, ca să-și dea curaj.
Veverița fluieră: „Start!”
Pufi scotoci în frunze. Nimic. Apoi auzi un „cling!” foarte mic, ca un râs de furnică. Pufi își lipi urechea de frunze. „Cine chicotește?”
Un pițigoi spuse: „Clo-po-țelul e legat de… melcul Lento!”
Melcul Lento trecea încet, cu o ață subțire. Clo-po-țelul era mic, mic, și ascuns sub o ghindă.
Pufi nu smulse ața. Se aplecă și zise: „Lento, pot să ridic ghinda, te rog?”
Melcul ridică ochii: „Doar dacă nu te grăbești pe mine.”
„Promit. Fair-play.”
Pufi ridică ghinda ușor. „Cling!” Clo-po-țelul apăru. Toți aplaudară. Pufi îl arătă și zise: „Imposibil? Doar bine ascuns!”
Partea 3
Ultima probă era cea mai caraghioasă. O poartă din crengi scria: „Sari prin INELUL de nor!”
Deasupra, un nor pufos era ca un cerc alb. „Cum sar printr-un nor?” întrebară animalele.
Pufi își simți urechile moi. „Dacă e nor, e ca o pernă.” Se uită la prieteni. „Facem pe rând. Fără înghesuială.”
Țepiță zise: „Dar norul se mișcă!”
„Atunci îl chemăm,” spuse Pufi.
Pufi se puse pe vârfuri și strigă: „Norule, norule, stai puțin! Avem o săritură politicoasă!”
Norul, de parcă ar fi auzit, se opri chiar deasupra porții. Vântul făcu „fuuu”, ca un fluier.
Pufi inspiră. „Frica mea e acum… combustibil de râs!” Și făcu o săritură mare. În aer, strigă: „Hop, hop, nor-pop!”
A trecut prin mijlocul norului. Norul îl pudră cu picături fine. Pufi ateriză și strănută: „Aciuu! Sunt pudrat cu lapte!”
Toți râseră, chiar și bursucul.
Apoi Pufi îi încurajă pe ceilalți. „Eu țin rândul. Unu câte unu.”
Când Țepiță sări, Pufi zise: „Bravo! Țepiță, ești o minge cu ace!”
Când Lento ajunse, Pufi așteptă fără să ofteze. „Ai timp, campionule.”
La final, veverița fluieră și anunță: „Toți sunteți câștigători. Ați jucat corect!”
Pufi primi o medalie din coajă de nucă. O puse pe ureche ca pe un cercel. „Uite, sunt pirat cuminte!”
Soarele coborî încet. Animalele se așezară pe iarbă și împărțiră morcovi și ghinde. Pufi spuse încet: „Provocările nu sunt imposibile când râdem și ne ajutăm.”
Și în poieniță fu liniște bună, cu chicote mici și inimi liniștite.
