Capitolul 1
Dimineața mirosea a pământ ud și a frunze trezite. Pe acoperișuri mai stăteau câteva pete mici de zăpadă, ca niște bucăți de zahăr uitate într-un colț, dar soarele le topea încet, fără grabă.
Mă numesc Niv. Sunt mic, iute la minte și port o pereche de cizme verzi, lucioase, care scârțâie plăcut când calc pe pietriș. În iarnă, am stat mult înăuntru și am numărat picături pe geam. Acum, primăvara bătea la ușă cu degete calde.
„Azi e ziua pentru explorat”, mi-am spus, și am ieșit pe poteca dintre tufele încă golașe. Aerul era proaspăt, ca o înghițitură de apă rece. De undeva, o pasăre repeta aceeași notă, ca un exercițiu.
Pe jos, o băltoacă strălucea ca o oglindă. M-am uitat în ea și m-am văzut tremurând în apă, ca într-o poză mișcată.
„Nu te supăra, băltoacă, doar trec”, am șoptit.
Am pășit drept în mijlocul ei. Apa s-a ridicat într-un cerc de stropi și mi-a răcorit gleznele prin cizme. Sunetul a fost un „ploșc!” rotund și amuzant. M-am oprit o clipă, ascultând cum se liniștește luciul.
„Asta e muzica primăverii”, am râs încet.
Capitolul 2
Am mers mai departe până la o clădire veche, cu o fereastră imensă, dintr-o singură bucată de sticlă. Era o baie vitrată mare, cât o fațadă întreagă. În ea se reflectau norii subțiri și ramurile care abia prindeau muguri.
M-am apropiat și am lipit palma de sticlă. Era rece, dar nu ca iarna; era un rece cuminte, care promitea că se va încălzi curând. Dinăuntru se vedeau ghivece aliniate, ca niște soldăței verzi, și un covoraș pe care căzuseră câteva firimituri.
„Salut, geam mare”, am zis. „Ai văzut și tu cum se schimbă lumea?”
Sticla nu răspundea, dar îmi dădea înapoi imaginea: cizmele mele ude, obrajii roșii de la aer, ochii curioși. Am suflat ușor pe geam și am desenat cu degetul o frunză. Aburul a dispărut repede, ca un secret.
Pe prag, într-un colț, am găsit o cutie de lemn cu plicuri de semințe. Erau împrăștiate, de parcă cineva se grăbise și apoi se oprise brusc.
„Semințe… dar fără plan”, am murmurat. „Aici intru eu.”
Capitolul 3
Nu-mi place dezordinea când e vorba de începuturi. Primăvara e un început, iar începuturile merită grijă. Am strâns plicurile, le-am mirosit: unele aveau parfum de mărar, altele de busuioc, altele nu miroseau a nimic, dar promiteau flori.
Lângă cutie era o mică lopățică. Am ridicat-o și am simțit lemnul cald, ros de folosire. Am bătut ușor în sticlă, ca să-mi aud gândurile.
„Bine, Niv. Facem un plan simplu: un rând de ierburi aromate, un rând de flori pentru culoare, și un colț pentru surprize.”
Am ales trei ghivece goale și le-am apropiat de fereastra mare, acolo unde lumina se întindea ca o pătură. Am pus pământul înăuntru. Era moale și umed, și mi s-a lipit puțin de degete. Mirosul lui m-a făcut să închid ochii: mirosea a pădure după ploaie.
„Ai nevoie de apă, de lumină și de răbdare”, mi-am zis cu voce tare, ca și cum aș fi fost profesorul meu preferat.
Apoi am scuturat cizmele, fiindcă încă aveau picături din băltoacă. Două stropi au sărit pe covoraș.
„Ups. Primăvara lasă urme”, am chicotit. „Dar urmele se pot șterge.”
Am găsit o cârpă și am făcut loc curat. A fost plăcut să văd cum luciul se întoarce, ca o zi senină după un nor.
Capitolul 4
În zilele următoare, am venit des la baia vitrată. Fereastra mare era ca un ecran pe care se proiecta filmul primăverii. Într-o dimineață, norii erau pufoși. În alta, ploaia desena linii subțiri, iar picăturile alergau pe sticlă ca niște mărgele grăbite.
Eu, în schimb, nu mă grăbeam. Îmi plăcea ritmul lent. Îmi plăcea să ascult cum se aude udul când torn puțină apă în ghivece: un „glug-glug” liniștitor.
„Crezi că răsare azi?” am întrebat un ghiveci, aplecându-mă atât de aproape încât mi-am aburit propriul nas.
Ghiveciul tăcea, dar tăcerea lui era plină. Așa e pământul: tace și lucrează.
Într-o după-amiază, am observat ceva mic și verde, cât vârful unui ac. Am bătut din palme, încet, să nu sperii nimic.
„Te-ai trezit!”, am șoptit. „Bravo!”
Apoi am simțit un miros de afară: vântul aducea aromă de muguri și de iarbă nouă. M-am dus la ușă, am deschis-o și am ascultat. Se auzeau apă picurând de pe streașină și un foșnet fin de frunze care învățau din nou să fie frunze.
Am ieșit un pas și am dat peste o altă băltoacă, mai mică decât prima.
„Nu pot să te ignor”, am spus serios, ca și cum aș negocia cu ea.
Am intrat cu cizmele direct în mijloc. „Ploșc!” Sunetul a fost ca o glumă bună spusă la timpul potrivit. M-am uitat la stropii care se împrăștiau și am simțit cum optimismul îmi crește în piept, ca un mugure care nu mai are răbdare.
Capitolul 5
Când mugurii din ghivece au devenit frunzulițe, am început să fac etichete. Am tăiat bucăți mici de carton și am scris pe ele cu grijă, cu litere rotunde: „Busuioc”, „Mărar”, „Flori”.
„De ce etichete?” m-am întrebat singur, apoi mi-am răspuns: „Ca să-ți amintești ce ai semănat. Și ca să nu te încurci când apar surprizele.”
Am pus etichetele în pământ și am privit prin fereastra mare. Afară, lumina era mai lungă, mai blândă. Umbrele nu mai păreau ascuțite. Totul se înmuia, ca untul pe o felie caldă.
Într-un colț al sticlei, am observat o urmă de noroi, probabil de la cizmele mele. Am râs.
„Uite, dovada că am trăit azi.”
Am curățat urma cu cârpa. Sticla a devenit din nou limpede, iar lumea de afară s-a văzut ca o carte deschisă: o creangă cu muguri, o petală purtată de vânt, o pată de soare pe pietre.
Am stat pe covoraș și am respirat încet. Puteam simți chiar și gustul primăverii: un aer ușor dulceag, ca atunci când muști dintr-un măr foarte proaspăt.
„Când ai grijă de ceva mic”, mi-am spus, „înveți să observi lucrurile mari.”
Capitolul 6
Într-o seară, înainte de somn, m-am întors iar la fereastra uriașă. În ghivece, frunzele se țineau drepte, lucioase, ca niște mici steaguri verzi. Am atins una cu vârful degetului. Era catifelată și vie.
„Ai reușit”, am spus, de parcă i-aș fi vorbit unei echipe întregi. „Am reușit.”
Afară, cerul era roz pal, iar aerul nu mai mușca. Doar ciupea ușor, ca un memento că iarna fusese aici, dar plecase fără supărare. În băltoaca de pe potecă, lumina apusului se adunase într-o pată aurie.
M-am uitat la cizmele mele. Erau un pic zgâriate, un pic murdare, și foarte fericite.
„Primăvara nu cere perfecțiune”, am murmurat. „Cere curajul să pășești, chiar dacă te stropești.”
Am rămas o clipă în liniște, cu fruntea aproape de sticlă. În reflexie, mi-am văzut ochii obosiți, dar mulțumiți. M-am gândit la toate detaliile pe care le-am observat: sunetul băltoacei, mirosul pământului, lumina din geam, răbdarea semințelor. Fiecare era o lecție mică despre optimism: lucrurile se schimbă, încet, și în bine.
„Mulțumesc”, am spus cald, către fereastra mare, către ghivece, către ploaie și soare, către primăvara care știe să reînceapă. „Mulțumesc pentru ziua asta.”
