Capitolul 1
În dimineața aceea, aerul mirosea a pământ reavăn și a soare timid. Mara, o fetiță de 12 ani, a deschis fereastra larg și a tras în piept mirosul ca pe o promisiune. Pe pervaz, o picătură de apă a alunecat încet, lucind ca o mărgea.
— Gata cu iarna? a întrebat ea, mai mult pentru ea însăși.
Din bucătărie, mama a răspuns cu voce caldă:
— Încă mai are câte o glumă rece, dar primăvara e aici. Ai văzut mugurii?
Mara a dat din cap și și-a luat hanoracul. Îi plăcea să facă lucruri cu ce găsea prin natură: frunze presate, bețe, pietricele netede, coji de nucă. În sertarul ei erau „comori” care foșneau și miroseau a pădure.
În curte, un copac înflorit, un prun bătrân, își scutura petalele ca o ninsoare alb-roz. Mara s-a oprit. Într-un fel simplu, dar puternic, a simțit cum i se umple inima de bucurie. Parcă cineva deschisese o ușă în pieptul ei și lăsase lumina să intre.
— Ce frumos e… a șoptit.
Petalele i-au atins obrazul, ușoare ca o atingere de pene. Mara a zâmbit fără să-și dea seama, apoi a strâns în palmă câteva petale căzute, cu grijă, ca și cum ar fi fost bilețele de la primăvară.
Capitolul 2
La școală, profesorul de științe le-a vorbit despre insecte și polenizare. Mara a desenat pe marginea caietului un copac înflorit și câteva albine ca niște virgule zburătoare.
În pauză, prietena ei, Daria, a văzut desenul.
— Iar inventezi ceva? Ai fața aia… de „am un plan”.
Mara a râs.
— Vreau să fac un cadou pentru clasa noastră. Un fel de colț de primăvară. Din lucruri naturale, nu din plastic.
— Ca un mini-muzeu? a întrebat Daria, curioasă.
— Mai degrabă o poveste. Cu miros. Cu texturi. Să poți atinge și să simți, nu doar să te uiți.
Daria și-a ridicat sprâncenele.
— Sună serios… dar și foarte Mara. Cu ce te ajut?
Mara s-a gândit la prunul din curte, la petalele strânse în buzunar, la felul în care inima îi bătuse mai ușor.
— Vreau să adunăm materiale: bețe, pietre, frunze uscate, flori căzute. Și să facem un „covor” de primăvară pe carton. Cu o notiță pentru fiecare lucru: de unde vine și de ce e important.
— Și unde găsim o pajiște? a întrebat Daria. — Eu vreau margarete. Multe!
Mara a zâmbit.
— Știu eu una, lângă pârâu. Sâmbătă?
— Sâmbătă! a zis Daria, ca și cum ar fi semnat un contract.
Capitolul 3
Sâmbătă, cerul era de un albastru curat, spălat. Mara și Daria au mers pe un drum de pământ care se încălzea sub adidași. De la garduri, câinii lătrau fără supărare, doar ca să nu se plictisească.
Când au ajuns la pajiște, Mara a rămas o clipă tăcută. Era acoperită de margarete, ca o pătură cu buline albe. În bătaia vântului, florile se mișcau împreună, ca și cum pajiștea respira.
— Uau… a zis Daria. — E ca un ecran plin de stele, dar la nivelul ierbii.
Mara s-a aplecat și a atins o margaretă. Petalele erau reci și netede, iar mijlocul galben părea cald doar de la culoare. A ascultat: se auzea un foșnet fin, un bâzâit îndepărtat, plus apa pârâului, care suna ca niște șoapte grăbite.
— Să luăm doar ce e căzut sau ce e în plus, a spus Mara. — Să nu stricăm pajiștea.
— Da, doamna profesor! a glumit Daria, apoi a șoptit: — Serios acum, ai dreptate.
Au strâns câteva bețe subțiri, frunze vechi, o piatră cu o dungă albă, ca o linie trasă cu creta. Mara a găsit și o coajă de melc, goală, lucioasă, pe care a pus-o în palmă ca pe un mic bol.
— O putem folosi ca suport pentru petale uscate, a spus ea.
Daria a adunat câteva margarete căzute și le-a mirosit.
— Miros a… aproape nimic.
— Miros a aer curat, a zis Mara. — Uneori „aproape nimic” e un lucru bun.
Au stat jos în iarbă. Soarele le încălzea genunchii, iar vântul le încurca părul. Mara a scos din rucsac o sticlă cu apă și două sandvișuri.
— Mama a făcut cu brânză și roșii, a spus ea.
Daria a înghițit în sec, apoi a râs.
— Eu am uitat să-mi iau ceva. Stomacul meu protestează.
— Atunci împărțim, a zis Mara și a rupt sandvișul în două. — Pajiștea asta ar fi tristă dacă cineva ar sta flămând în ea.
Daria a mușcat și a zis cu gura plină:
— Asta e cea mai frumoasă regulă.
Capitolul 4
Acasă, Mara a întins pe birou un carton mare. L-a mirosit: avea miros de hârtie curată, ca începutul unui caiet nou. A pus lângă el comorile adunate: bețe, frunze, petale, piatra cu dungă albă, coaja de melc.
— Să nu te apuci singură, a spus tata, trecând pe lângă ușă. — Altfel o să uiți să mănânci.
— Am mâncat! a răspuns Mara. — Și am împărțit.
Tata a zâmbit.
— Asta da veste bună.
Mara a început să lucreze. A lipit bețele ca pe un gard mic, a așezat frunzele ca un drum, a presărat petalele ca o ploaie de primăvară. În colț, a pus piatra cu dungă albă și a scris pe o hârtie mică: „Piatra aceasta a stat mult în apă și s-a șlefuit. Ca răbdarea.”
Apoi a luat coaja de melc și a pus în ea câteva petale. A scris: „Casa cuiva nu se aruncă. Se respectă.”
Când a terminat prima variantă, a privit colțul de primăvară și ceva nu i-a plăcut. Părea prea… perfect. Prea aranjat.
— Primăvara nu e perfectă, a murmurat ea. — E vie.
A luat o cretă verde și a desenat câteva fire de iarbă care ieșeau din „drum”, ca și cum natura ar fi fost puțin neastâmpărată. Apoi a zâmbit. Acum părea adevărat.
Seara, Daria a venit pe la ea cu o pungă mică.
— Am adus semințe de floarea-soarelui, de la bunica. Zice că dacă punem și un mesaj, poate plantăm ceva cu clasa.
Mara a luat punga ca pe un secret important.
— Perfect. Asta înseamnă că povestea noastră continuă.
Capitolul 5
Luni, au dus cartonul la școală într-o cutie. Mara a ținut-o ca pe un tort fragil, iar Daria mergea lângă ea, cu pași atenți, ca un bodyguard amuzat.
În clasă, colegii s-au îngrămădit.
— Ce e asta?
— Arată ca o hartă!
— E din flori adevărate?
Mara a ridicat capacul și un miros discret de iarbă uscată și petale a ieșit la lumină. Nu era un parfum puternic, dar era suficient ca să-ți amintească de aerul de afară.
— Am făcut un colț de primăvară, a spus ea. — Totul e cules cu grijă, din lucruri căzute sau găsite, ca să nu stricăm nimic. Fiecare obiect are o poveste.
Profesorul de științe s-a apropiat și a citit bilețelele.
— Îmi place că ați pus explicații. Și îmi place că ați vorbit despre respect. Natura nu e o cutie de unde luăm fără să dăm.
Daria a scos punga cu semințe.
— Noi ne-am gândit să plantăm ceva. Împreună. Dacă vrea clasa.
Colegii au început să vorbească deodată:
— Eu pot aduce un ghiveci!
— Eu am pământ la bunici!
— Eu pot să ud, dar să nu fie chiar în fiecare zi, că uit…
Mara a râs.
— Facem un program, altfel floarea-soarelui o să ne trimită reclamații.
Au stabilit că fiecare va contribui cu ceva mic: un ghiveci, pământ, apă, sau timp. Nimeni nu trebuia să aducă mult. Important era să participe.
În timp ce scriau programul pe tablă, Mara a simțit aceeași căldură în piept ca în fața prunului înflorit. Bucuria aceea liniștită, care te face să vrei să împarți.
Capitolul 6
După-amiaza, Mara s-a întors acasă pe un drum care mirosea a praf cald și a frunze. În curte, prunul încă înflorea, dar unele petale se așezaseră deja pe pământ, ca un covor subțire.
— A mers? a întrebat mama, ieșind pe prag.
— A mers, a spus Mara. — Și o să plantăm semințele împreună. Toți au vrut să ajute.
Mama a atins ușor părul Marei, ca și cum i-ar fi aranjat o idee.
— Împărțitul face loc în inimă pentru și mai multă bucurie.
Seara, după ce s-a spălat pe dinți și și-a pus pijamaua, Mara a deschis ușa dulapului ca să caute o bluză. Înăuntru, haina ei groasă de iarnă atârna cuminte, cu gluga lăsată, de parcă ar fi adormit.
Mara s-a oprit și a privit-o. Își amintea de diminețile cu ger, de obrajii înțepați, de mâinile ascunse în buzunare. Acum, haina stătea acolo ca un semn că anotimpurile se schimbă și că fiecare are rostul lui.
A zâmbit, mic, dar sincer, apoi a închis ușa dulapului încet, ca să nu deranjeze liniștea. În cameră era miros de săpun și, parcă, o urmă de primăvară adusă în palmă din pajiștea cu margarete. Mara s-a băgat în pat și a simțit că ziua s-a așezat în ea ca o pătură ușoară: caldă, curată și împărțită cu ceilalți.
