Capitolul 1
Soarele abia se trezea când Ana și Matei au ieșit pe poarta casei. Aerul mirosea a iarbă proaspătă și a pământ ud. Ana avea șase ani și pletele îi sclipeau ca firele de aur. Matei avea tot șase ani și zâmbea mereu; se rostogolea puțin cu rotile scaunului lui, fără grabă.
— Simți mirosul? — a întrebat Ana. — Parcă pământul cântă.
— Cântă a primăvară, a răspuns Matei. — Aud păsările.
Pe drumul de țară, pietrișul foșnea sub roțile scaunului și sub pașii lor. Floricele galbene și albastre strecurau capete printre bălți mici. Un vânt blând aducea cu el atingerea rece a unui nor de ploaie îndepărtat.
— De ce plouă uneori și iese soarele apoi? — a întrebat Ana, privind cum razele se joacă printre picături.
Matei a privit cerul: o bucată de albastru și o dungă de argint. Își frecă palmele ca pe o poveste.
— Poate pentru că pământul are sete și soarele îi dă apoi o îmbrățișare caldă, spuse el.
Ana a râs. Vântul le-a adus miros de flori ude. Picioarele i se udau pe marginea potecii, iar o buburuză s-a așezat pe degetul ei.
— Salut, buburuză! — șopti Ana. Buburuza a zburat mai departe, lăsând o urmă de bucurie.
Capitolul 2
S-au oprit la o poieniță. Iarba era moale și plină de picături. Un nufăr de nor a trecut pe deasupra, făcând umbre jucăușe pe fețele lor.
— Ce simți când soarele te încălzește? a întrebat Matei.
— Parcă mi se topește frigul din oase, răspunse Ana. Parcă mă face curcubeu în inimă.
— Și după ploaie? întrebă Matei. — De ce miroase altfel?
— Pentru că ploaia spală viața și o lasă să strălucească, zise Ana. — Mirosul e ca o poveste nouă.
În apropiere, tata lor îi privi de pe un deal mic, cu un coș cu sandvișuri. A venit și doamna Eva, care se plimba cu căruciorul roz al fetiței ei. Toți se așezară la umbra unui cireș în floare. Petalele albe pluteau în aer, ca niște fluturi de hârtie.
— Vedeți acele picături pe frunze? întrebă doamna Eva. — Se numesc rouă. Sunt ca lacrimi de bucurie ale plantei.
— Plantele plâng de fericire? zise Ana încântată.
— Poate, zâmbi doamna Eva. Sau își bea micul dejun devreme.
Fiecare gustă din sandwich-uri. Brânza avea gust sărat, iar căpșunile erau dulci, cu note de soare. Matei întinse o căpșună către Ana.
— Mulțumesc, spuse Ana cu un ochi strălucitor. — Îmi place că mănânc cu tine.
— Și mie îmi place că ești aici, răspunse Matei.
După masă, porniră pe un alt fir de drum, mai îngust. Albine zumzăiau printre flori. Un țăran trecea cu o căruță plină de fân. Îi salutară cu mâna. Pe marginea drumului era un pârâu care cânta o melodie lină.
Ana se aplecă să asculte. Apa mirosea a pietricele ude și a pietre netede.
— Pârâul pare vesel când râde peste pietre, spuse ea.
— Și uneori e timid, zise Matei. — Când se ascunde sub o frunză.
Au găsit o piatră mare, plată, perfectă pentru a se odihni. Soarele se juca cu umbrele lor. Ana scoase din buzunar un mic jar cu hârtie și creioane colorate. A început să deseneze: un cerc mare pentru soare, câteva linii pentru ploaie, o buburuză și un pârâu.
— Desenul meu e o poveste, zise ea. — Desenează cum primăvara vine și rămâne.
Matei trase cu o deget de jos o urmă: o roată mică, o frunză care plutește și un nor care zâmbește.
Capitolul 3
Când se întorceau spre casă, cerul se făcu roz-caramiziu. Soarele apunea ușor. Ana și Matei strânseră amintirile într-un fel de colaj în minte: mirosul de iarbă, glasul pârâului, gustul căpșunii, buburuza pe deget, petalele care cădeau ca zăpada caldă.
— Vom face un colaj când ajungem acasă, spuse Ana. — Cu frunze, cu plastilină, cu desene.
— Și cu pietricelele din pârâu, adăugă Matei. — Să ne aducă aminte.
Ajunși în curte, stropii rămași pe frunze scânteiară în lumină. Tatăl îi ajută pe copii să așeze desenele și frunzele pe o coală mare de hârtie. Lipiră fiecare piesă cu grijă, vorbind despre ce au simțit.
— Mulțumesc pentru ziua asta, spuse Ana, privind colajul. — Mulțumesc soarelui, ploii, pârâului... și ție că ai împărțit căpșuna.
— Și eu mulțumesc, zise Matei. — Mulțumesc că am văzut toate aceste lucruri împreună.
Se așezară cu picioarele obosite și sufletele liniștite. Afară, primăvara îi șopti din nou: greierii începură să cânte, mirosul proaspăt se așternu peste tot, iar luna îi privi blând.
Colajul lor nu era doar hârtie și frunze. Era o colecție de amintiri: o buburuză pe deget, o felie de căpșună, o urmă de roată, o picătură de rouă uscată, un soare desenat cu creionul. Fiecare părea să spună: Mulțumesc. Fiecare părea să lumineze puțin mai tare.
Înainte de culcare, Ana șopti:
— De mâine, vom asculta iar primăvara.
Matei îi răspunse cu un zâmbet cald:
— Și îi vom spune «mulțumesc» pentru toate.
Și așa, cu inimile pline și cu colajul atârnat pe perete, cei doi copii adormiră știind că primăvara vine mereu cu daruri: soare, ploaie și motive de recunoștință.
