Capitolul 1: Vântul Visătorului
Pe puntea corabiei „Sirena Albastră”, soarele răsărea ca o portocală uriașă pe cerul limpede. Vântul adia ușor, iar pânzele fremătau ca niște aripi de pescăruș. Printre toți pirații gălăgioși și flămânzi, un singur om stătea drept, cu mâinile la spate și ochii visători: Căpitanul Dorian, zis și Dorian Cel Drept.
Dorian era un pirat mai aparte. Nu-i plăcea să țipe la marinari, nici să caute ceartă. Îi plăcea să viseze la comori ascunse, la insule nemaivăzute și la povești spuse în jurul focului. Dar dacă era ceva la care ținea mai mult decât la orice, era să fie drept cu toți. Mai ales când venea vorba de ratii, hrana prețioasă a echipajului.
În fiecare dimineață, Dorian cobora în cambuză, unde bucătarul, Grosu Nică, tăia pâinea de pe butuc.
— „Dorian, azi avem doar două pâini și cinci bucăți de pește sărat, pentru douăzeci de bărbați înfometați!” se văita Nică.
Dorian își freca bărbia, ochii lui albaștri scânteiau de o idee.
— „Nică, o să împărțim totul cu grijă. Nimeni nu pleacă flămând de la masa mea. Chiar dacă trebuie să mănânc eu mai puțin.”
Echipajul se strângea în jur, murmurând și privind cu ochi mari la mâncarea puțină. Dorian, cu o precizie de ceasornicar, tăia fiecare bucată de pâine cu atenție și o punea în farfurii. Unii râdeau:
— „Uite-l pe Căpitanul cu ochi de vultur! Nu scapă nici o firimitură!”
Dar când fiecare primea exact cât celălalt, bărbații zâmbeau. Stomacul lor era încă gol pe jumătate, dar inima plină.
— „Asta-i dreptate de pirat!” striga, râzând, micul Gogu, cel mai tânăr dintre ei.
Dorian știa însă că, pentru a ajunge la comoara mult visată, aveau nevoie de mai mult decât pâine și pește. Aveau nevoie de curaj, de minte ageră și, mai ales, de un strop de noroc.
Capitolul 2: Harta Secretă
Într-o după-amiază, când valurile legănau corabia ca pe un leagăn, Dorian găsi în cufărul său vechi o hârtie galbenă, împăturită. O deschise încet și privi: era o hartă, cu linii șerpuitoare, insule desenate stângaci și un X mare, roșu, pe Insula Pălăriei.
— „E o comoară ascunsă, băieți!” le spuse el, arătând harta echipajului. „Dar drumul e plin de primejdii. Trebuie să fim uniți și să ne ajutăm unul pe altul.”
Un murmur de entuziasm străbătu mulțimea.
— „Oare găsim și mâncare pe insulă?” întrebă Gogu cu ochii mari.
— „Poate și o pălărie nouă, că a mea e găurită!” glumi Grosu Nică, stârnind hohote de râs.
Dorian trase aer în piept. Știa că nu e ușor să conduci un echipaj flămând, dar dacă existau șanse să găsească comoara, trebuia să încerce. Își făcu planul: să împartă ratiile rămase cu și mai multă grijă, să-i încurajeze pe toți și să țină ochii pe harta misterioasă.
— „O să ajungem acolo împreună, cu burtă și cu inima pline!” spuse el, și marinarii aplaudară.
În noaptea aceea, Dorian nu dormi. Își făcea griji: „Dacă nu ajungem la timp? Dacă rămânem fără nimic?” Dar, privind stelele, își aminti de vorbele tatălui său: „Un pirat adevărat nu ia niciodată totul pentru el. Împarte și vei primi de zece ori înapoi.”
Capitolul 3: Furtuna și Împărțeala
Dimineața aduse nori negri pe cer. Vântul se înteți, iar valurile se ridicară ca niște monștri de apă. „Sirena Albastră” scârțâia din toate încheieturile, iar marinarii se agățau de sfori, strigând unii la alții.
Dorian urla peste vânt:
— „Țineți-vă bine! Nu lăsați pânzele să se rupă!”
În timp ce corabia se lupta cu furtuna, butoiul cu apă se răsturnă, iar o parte din hrană fu luată de valuri.
După furtună, echipajul era ud, obosit și mai flămând ca niciodată.
— „Ne-a lăsat și valul fără jumătate din mâncare...” plânse Nică.
Dorian privi rămășițele: câteva bucăți de pâine, un pește sărat și o mână de stafide.
— „O să împărțim totul la milimetru!” spuse, cu voce blândă, dar hotărâtă. „Fiecare primește același lucru, iar dacă rămâne ceva, îl dau eu la urmă.”
Marinarii, deși lihniți de foame, nu se certară. Văzându-l pe Dorian cum rupe cu atenție fiecare bucățică, simțiră că nu sunt singuri. Ba chiar Gogu, deși stomacul îi cârâia, îi dădu bucata lui Nică, care era palid și tremura.
— „Ești sigur, Gogu?” întrebă Dorian.
— „Da, căpitanule. Azi el are nevoie mai mare.”
Dorian zâmbi larg. „Asta-i adevărata comoară: să dai și când n-ai.”
În acea noapte, sub cerul limpede, marinarii povestiră glume, iar Nică, cu stomacul ceva mai plin, le făcu tuturor ceai din frunze uscate.
Capitolul 4: Proba Inteligenței
A doua zi, corabia ajunse lângă Insula Pălăriei. De pe punte, se vedeau palmieri înalți și nisip auriu. Dar între corabie și țărm era un recif plin de stânci ascuțite. Dacă nu erau atenți, corabia s-ar fi spart.
Dorian scoase harta și o studia cu atenție. Pe ea era desenat un șarpe care ocolea reciful. Privi marea: printre stânci, se vedea o apă mai liniștită, ca un drum secret.
— „Cred că trebuie să urmăm calea șarpelui!” spuse Dorian.
— „Un șarpe pe mare?!” râse Gogu.
— „Nu unul adevărat, ci un drum printre stânci. Dacă suntem atenți, trecem fără să ne lovim.”
Echipajul se încordă, fiecare la post. Dorian dădu comenzi clare, iar corabia trecu încet, ca o pisică pe vârfuri, printre stânci.
— „Vasul e salvat!” strigă Nică, și toți izbucniră în aplauze.
Ajunși la mal, Dorian îi adună pe toți.
— „Suntem aproape de comoară, dar nu uitați: o împărțim frățește, oricât de mare ar fi!”
Echipajul îl aclama. Știau că vor primi fiecare partea lui, nu doar firimituri.
Capitolul 5: Comoara Generozității
Pe insulă, soarele ardea, iar aerul mirosea a fructe coapte. Marinarii se împrăștiară, căutând X-ul de pe hartă. Dorian mergea cu Gogu și Nică, urmărind semnele: un palmier cu trei frunze, o piatră în formă de pălărie, un trunchi scorburos.
— „Uite acolo!” strigă Gogu, săpând de zor.
După câteva minute, dădură de un cufăr vechi, cu broască ruginită. Dorian îl deschise încet. Înăuntru: monede de aur, pietre prețioase, dar și... borcane cu miere, nuci, fructe uscate și biscuiți!
— „Asta da comoară!” râse Nică, luând un biscuite și mușcând pofticios.
Dorian împărți totul: fiecare primea aur, dar și mâncare. Îi dădu lui Gogu un săculeț cu pietre prețioase, iar lui Nică un borcan întreg de miere.
— „Pentru că ați dat când ați avut mai puțin, primiți acum mai mult!” spuse el.
Marinarii mâncară pe săturate, apoi dădură din aur localnicilor săraci de pe insulă, care îi ajutară cu apă și fructe proaspete.
În acea seară, în jurul focului, Dorian le spuse:
— „Comoara nu e doar aurul, ci și prietenia, dreptatea și bucuria de a împărți. Când dai, primești înapoi de zece ori mai mult.”
Echipajul cântă, dansă și râse până târziu. Sub stele, Dorian visă la alte aventuri, știind că, atâta timp cât va împărți cu inima deschisă, norocul nu-l va părăsi niciodată.
