Capitolul 1: Vântul și vestea
Valurile țopăiau ca niște cai nărăvași, iar puntea corabiei "Steaua Nordului" scârțâia sub picioarele lui Radu. Era un bărbat cu zâmbet ștrengar și un papion pictat pe bandană, dar ochii îi erau serioși. În noaptea aceea, marea mirosea a sare și a alge, iar lună plăcută arunca dungi argintii peste apă.
"Radu! Vino la catarg!" strigă Mira, timonieră cu părul prins într-o coadă de pește. Vocea ei tremura, iar în mâna ei tremura și harta — harta care arăta Insula Ochiului și un mic x roșu aproape de stânci.
"Ai primit scrisoarea?" întrebă Radu, simțind un nod în stomac.
Mira îi înmână hârtia. Cuvintele erau crude: "Am luat-o pe Lupu. Dacă vrei s-o vezi vie, vino la Insula Ochiului la miezul nopții. Nu veni singur." Semnătura era un simbol în formă de caracatiță.
Lupu — prietenul lui Radu, un bucătar uriaș cu o inimă de aur și un râs care umplea hambarul — fusese răpit. Radu simți cum i se strânge pieptul, apoi sângele îi curse în vine fierbinte: nu putea lăsa asta așa. "Pregătește echipajul", spuse el cu calm. "Nu e doar o salvare. E o lecție."
Echipajul se adună: Mira, pescarul bătrân Dan cu nasul crook, și fetița curajoasă Ana, care își ascunsese o sabie mică sub plușul ei. Valurile aplaudau plecarea lor spre necunoscut.
Capitolul 2: Cursa printre stânci
Marea se schimbă: capricioasă, joacă cu corabia. Vântul bătea tare; roțile de la catarg șuierau. Radu simțea fiecare zgomot; simțea pământul tremurând sub talpa inimii sale.
"Uitați! Farul Insulei e stins," spuse Dan, cu vocea ca un trosnet.
Fără lumină, stâncile ascuțite puteau înghiți orice navă. Radu își încordă ochii și inspiră adânc: "Vom folosi stelele." Apoi zâmbi ușor, cu o încredere care le dădu curaj celorlalți.
Corabia se strecura între stânci ca un șoarece curajos. Ana se agăță de balustradă și strigă: "O stâncă! Dreapta!" Radu întoarse brusc cârma; lemnul scârțâi, iar o spumă rece le linge picioarele. Tentația de a ceda era mare, dar au trecut. Curajul nu e lipsa fricii, îi spuse Radu lui Ana cu un oftat blând; e a alege să mergi mai departe.
Pe mal, siluete întunecate se mișcau. La orizont, se auzi un râs lung — era semn că inamicii, echipa caracatiței, îi pândea. Noaptea cădea groasă, dar corabia lor tăia întunericul, iar camaraderia îi ținea calzi.
Capitolul 3: Labirintul tunelurilor
Insula Ochiului nu era altceva decât un munte de piatră cu un labirint de tuneluri subterane. Când au ajuns, Radu și echipajul se strecurară printre tufărișuri care trosneau ca niște dinți de pisică. Aerul mirosea a mucegai și a scorțișoară — o aromă ciudată lăsată de pelerinajele vechi.
"Amintiri," șopti Lupu uitat în minte, dar Radu nu-l auzi; Lupu era de fapt prizonier într-o colibă, legat de un stâlp.
Echipa se împărți: Mira ține lanterna, Dan deschide ușile grele, Ana verifică capcanele. Radu simțea fiecare pas ca pe o bătaie de inimă. În întuneric, glasul lui era calm: "Fii atent, inima nu e pumnal. Nu lovim când nu vrem. Întrebăm mai întâi." Aceasta era înțelepciunea lui — uneori blândețea păcătuiește pe hoți mai rău decât o sabie ascuțită.
Un zgomot metalic. O capcană! Ana sări rapid și apucă un zăvor; o boltă căzu în sunet surd. Vocea unui paznic se auzi departe: "Cine e acolo?" Mira oftă: "Gânduri rapide, picioare ușoare!"
Radu intră primul în colibă. Lupu, cu ochii mari de sclav, izbucni în lacrimi când îl recunoscu. "Radu!" răcni el, dar cu un ton de bucurie fragilă.
"Prietene," spuse Radu, tăindu-i legăturile cu un cuțit mic. "Am venit să te scot. Și nu sunt singur."
Dar ieșirea nu era liniară. O echipă de paznici bloca culoarul. În loc să se lupte imediat, Radu culese o idee. "Dan, aruncă cutia cu pește cadaver!" șopti el. Dan aruncă; mirosul puternic atrase paznicii într-o parte. Înțelepciunea: folosiți ceea ce aveți. Așa scapă cu toții, pe un coridor îngust, râzând printre dinți.
Capitolul 4: Bătălia podului și lecția
În fața lor se întindea un pod de funie peste o prăpastie unde valurile loveau cu furie. Paznicii își aruncară ultimele forțe. Radu simți cum adrenalina îi curge în vene; dar nu era furia ce-l conducea, era responsabilitatea.
"Luăm o decizie simplă," zise el. "Cine e cel mai ușor să traverseze repede?"
Ana sari primul, mică și agilă. Mira o urmă, ținând luminos lanterna. Când Radu trecu, o placă se desprinse sub picioarele lui. Se legăna periculos. Lupu, abia scos din lanțuri, rămase în mijlocul podului și panică îi începu vocea: "Nu pot... nu pot!"
Radu se opri și privi. Nu aruncă doar o mâna; ci îi oferă un gând: "Respiră, Lupu. Gândește la bucătăria ta. Imaginează-ți cum tai ceapa." Lupu oftă un râs mic și, la gândul acela, mâinile îi încetini mișcarea, iar el își regăsi echilibrul. Radu îl trase cu blândețe, învățându-i că în mijlocul haosului, calmul e o armă.
Paznicii cedară când Mira aruncă o frânghie pe care o prinseră la timp. Echipajul se întregi. Râsete obosite se amestecau cu ploaia.
Capitolul 5: Farul care clipește
Se întorceau la barcă când un ultim obstacol îi aștepta: un far înalt, stins, cu o lumină care vorbea în limbaj albastru. Paznicii aprinseseră un foc ca să-i descurajeze. "Tăceți-l," spuse Radu, privind spre lumină. "Nu cu foc. Cu înțelepciune."
Mira scoase un mic pahar plin cu ulei de lămâie; Dan aruncă o bucată de pânză. Împreună, au făcut o lanternă improvizată. Lupu, găsind în buzunarul său o cutiuță cu condimente, puse un vârf în pânză. Flacăra mică izbucni galben și apoi liniștit, contracara focul mare. Lumina lor nu ardea pentru a distruge, ci pentru a arăta un drum.
Pe valuri, corabia îi aștepta; căldura echipajului le cuprinse mâinile. Când se îndepărtară, farul înalt de pe insulă se întoarse la viață — o lumină slabă, apoi un clipit înalt și clar. Era semnul că omenirea lor — cu greșeli și curaj — biruise micul întuneric. Radu privi spre far și zâmbi.
"Vezi?" spuse el. "Uneori o lumină care clipește e mai înțeleaptă decât un incendiu constant."
Farul clipi iar, de data aceasta ca un ochi care își face somn. Echipajul râse ușor, obosit și fericit. Lupu își șterse lacrimile, Mira aprinse o țigară imaginară, iar Ana făcu cu ochiul.
Pe drumul spre casă, marea părea mai blândă, ca și cum ar fi învățat și ea o lecție: că prietenia, curajul și mintea ascuțită pot aprinde faruri în cele mai negre nopți. Farul Insulei Ochiului clipea din nou, lin, ca un zâmbet în noapte.
