În dimineața cu miros de clătite
În Pădurea Zâmbitoare, diminețile aveau culori: galben de soare, verde de frunză și un strop de albastru de cer. Într-o căsuță rotundă, din scorbură, locuia Riri, un iepuraș de 6 ani, cu urechi curioase și pași săltăreți.
În ziua aceea, Riri s-a trezit mai repede decât ceasul cucului din copac.
„Astăzi e Ziua Tăticilor!” a șoptit el, ca și cum ar fi fost un secret care ar fi putut speria somnul.
Din bucătărie venea miros de clătite. Tata Iepure, în șorț cu morcovi brodați, întorcea o clătită în aer. Clătita a făcut o rotiță și… ploșc! a aterizat pe capul lui, ca o pălărie moale.
„Uau! Tati, ai o pălărie delicioasă!” a râs Riri.
Tata a scos clătita de pe cap și a făcut o reverență.
„Domnule Riri, vă servim azi… clătite cu stil!”
Riri a chicotit și a simțit ceva cald în piept. Îl iubea pe tata. Dar voia să-i arate asta cu un cadou făcut de el, nu doar cu o îmbrățișare (deși îmbrățișările erau minunate).
S-a uitat la masa din bucătărie: creioane, hârtie, o cutie cu nasturi și o rolă de sfoară. În colț, lângă fereastră, stătea și o coroniță de hârtie pe care Riri o făcuse cândva la grădiniță. I-a venit o idee și urechile i s-au ridicat ca două semne de exclamare.
„Tati, eu merg puțin în camera mea. E… o misiune importantă!” a spus el foarte serios.
Tata a clipit amuzat.
„Misiune? Să nu te lupți cu un morcov uriaș!”
„Nuuu. Doar cu… hârtia!” a spus Riri și a fugit.
Atelierul cu coronițe de hârtie
În camera lui, Riri a tras perdeaua ca să facă un fel de cort-secret. A pus pe cap coronița de hârtie, ca să se simtă curajos.
„Eu sunt Regele Cadourilor!” a zis el. „Și azi fac cel mai frumos dar pentru Tata!”
Planul era simplu: un cadou făcut de mână, care să spună „mulțumesc” fără să fie nevoie de prea multe cuvinte. Riri a desenat o inimă mare pe o foaie. Apoi încă una, mai mică, și încă una, și încă una, până când pe foaie a apărut o ploaie de inimioare. Dar ceva lipsea.
„Aha! O coroană pentru tati!” a hotărât el. „Tati e regele clătitelor și al îmbrățișărilor.”
A luat o bandă lungă de hârtie și a încercat să o înfășoare. Numai că banda era cam scurtă. Riri a tras de ea, dar hârtia a făcut: rrrrip! și s-a rupt în două.
„Oooof… hârtia a câștigat runda asta,” a mormăit el.
Atunci a auzit o bătaie ușoară în ușă.
„Riri? Ești bine?” a întrebat Mama Iepure, cu voce blândă.
Riri a ascuns bucățile de hârtie după spate, ca și cum ar fi fost un secret rușinos.
„Da! Totul e… sub control regal!”
Mama a zâmbit.
„Vrei ajutor sau vrei să fie surpriză?”
„Surpriză,” a spus Riri repede. „Dar… poate ai o hârtie mai lungă?”
Mama i-a adus o rolă de hârtie colorată și câteva abțibilduri cu stele.
„Să fie cu noroc,” i-a șoptit ea. „Și să nu uiți: nu trebuie să fie perfect ca să fie din inimă.”
Riri a dat din cap. Asta era o propoziție care se lipea ca lipiciul.
A început iar. A măsurat banda pe capul lui, apoi a mai adăugat un deget, „pentru urechile lui tati,” a zis. A lipit capetele cu grijă. A făcut trei „vârfuri” ca niște munți mici. A pus abțibilduri cu stele. Apoi a desenat un morcov mic, „ca semn regal,” și a scris, cu litere mari și puțin strâmbe: „TATI, EȘTI MINUNAT!”
Când a ridicat coroana, aceasta a alunecat și i-a căzut peste ochi.
„Ajutor! Regele nu vede!” a râs el, clătinându-se prin cameră.
Așa, din greșeală, a lovit cutia cu nasturi. Nasturii s-au rostogolit pe podea ca niște bomboane colorate.
„Oh, nu! Nasturii fug!”
Riri s-a așezat în genunchi și a început să-i adune. Un nasture albastru s-a dus sub pat, altul s-a ascuns lângă papucul lui. Riri a scos limba de concentrare și, în timp ce căuta, a văzut ceva: o bucățică de carton lucios, rămasă de la o cutie de ceai.
„Asta e perfect!” a spus el. „Fac și o… medalie pentru tati!”
A tăiat cartonul într-un cerc. A lipit pe el o inimă roșie din hârtie. A legat sfoara ca un șnur. Pe spate a scris: „MEDALIE PENTRU CEL MAI BUN TATA DIN PĂDURE.”
Când a terminat, Riri și-a pus din nou coronița lui pe cap, a luat coroana pentru tata și medalia și a ieșit tiptil, ca un spion care duce comori.
Surpriza cu mică încurcătură
În sufragerie, Tata Iepure citea o carte, cu ochelarii puși un pic strâmb pe nas. Lângă el, pe masă, era o farfurie cu clătite. Una avea o mușcătură în colț. Probabil tata nu mai rezistase.
Riri a tras aer în piept. Apoi a strigat, cât a putut de ceremonial:
„Atenție! Intră Regele Cadourilor!”
Tata a ridicat privirea și a râs.
„Bine ai venit, Majestate. Ce porunci ai azi?”
Riri a mers în fața lui și a ridicat coroana de hârtie.
„Tati, e Ziua Tăticilor. Și eu… am făcut ceva pentru tine.”
Tata s-a aplecat, iar Riri a încercat să-i pună coroana pe cap. Numai că… coroana a prins una dintre urechile tatei și s-a îndoit într-o parte, ca un turn care se clatină.
„Oooops!” a zis Riri, înroșindu-se până la vârful mustăților. „Nu stă cum trebuie…”
Tata a rămas nemișcat, foarte serios, de parcă ar fi fost o statuie importantă.
„Stai așa… cred că arată… foarte modern,” a spus el solemn. Apoi a făcut un fel de pas de dans, iar coroana a sărit și s-a așezat perfect.
„Vezi? Coroana știe unde vrea să stea.”
Riri a izbucnit în râs, iar emoția i s-a mai micșorat, ca o bulă de săpun care nu mai sperie.
Apoi i-a pus medalia la gât. Medalia era un pic mare și i-a alunecat până la burtă.
Tata a bătut ușor în medalie, ca într-un clopoțel.
„Uau! Sunt premiat! Pentru ce faptă vitejească?”
„Pentru că… mă ajuți să-mi leg șireturile, pentru că mă asculți, pentru că faci clătite, și pentru că… mă ridici sus când vreau să ating frunzele,” a spus Riri, pe rând, căutând cuvintele ca pe niște fructe dulci.
Tata s-a uitat la el cu ochi moi.
„Și tu mă faci să zâmbesc în fiecare zi,” a spus el încet.
Atunci Riri a scos foaia cu inimioare.
„Și asta e o scrisoare… cu inimă. Nu știu să scriu multe, dar am desenat multe.”
Tata a luat foaia cu grijă, de parcă era o frunză rară.
„E cea mai frumoasă scrisoare din lume,” a zis el.
În colț, Mama Iepure privea și își ținea lăbuțele la piept.
„Cred că avem un tătic foarte fericit,” a spus ea.
Tata a făcut semn spre farfuria cu clătite.
„Și cred că avem un rege care merită sirop de miere!”
Riri a sărit.
„Da! Dar regele poartă coroniță!” a zis el și și-a aranjat coronița de hârtie pe cap.
O sărbătoare mică, dar mare
Au mâncat clătite împreună, cu miere care se întindea ca un râu auriu. Tata a lăsat pe cap coroana de hârtie și, din când în când, făcea glume:
„Atenție, coroana mea are puteri: transformă clătitele în zâmbete!”
Riri a râs cu gura plină.
„Atunci mai vreau una, să am zâmbete până mâine!”
După micul dejun, au ieșit afară, pe poteca moale. În Pădurea Zâmbitoare, frunzele foșneau ca niște șoapte bune. Riri a cules o floare mică, galbenă, și i-a pus-o tatei lângă medalie.
„Pentru că azi e ziua ta,” a zis el.
Tata s-a aplecat și l-a ridicat pe Riri în brațe, sus, sus, până când iepurașul a putut atinge o frunză lucioasă.
„Mulțumesc pentru cadou,” a spus tata. „Și pentru că ai muncit cu mintea și cu inima ta.”
Riri a strâns frunza în lăbuțe.
„Am vrut să fie special.”
„E special,” a răspuns tata. „Pentru că e al tău.”
Când s-au întors acasă, Riri a observat că o stea de pe coroană se dezlipise puțin. A vrut să o lipească repede, dar tata i-a oprit lăbuța.
„Las-o așa,” a spus el. „E semnul că a fost purtată la o sărbătoare adevărată.”
Seara, înainte de culcare, Riri și-a pus coronița de hârtie pe noptieră. Tata și-a pus coroana lui pe un raft, lângă cărți, ca pe o comoară. Medalia a rămas la gât până când tata a spus, glumind:
„Dacă dorm cu ea, o să sune toată noaptea și o să creadă bufnița că e ceas!”
Riri a urcat în pat și a întins lăbuțele.
„Tati?”
„Da, iepurașule?”
„Îți place cadoul meu?”
Tata s-a aplecat și i-a dat un pupic pe frunte.
„Îl iubesc. Și te iubesc și pe tine.”
Riri a simțit că ziua asta s-a așezat în el ca o pătură caldă. A închis ochii, iar înainte să adoarmă a văzut, ca într-un desen: tata cu o coroană de hârtie, el cu coronița lui, și un zâmbet împărțit între ei, ca o clătită tăiată în două, egal și dulce.
