Capitolul 1: Întunericul din camera lui Andrei
Andrei avea cinci ani. Era un băiețel vesel, cu păr castaniu și ochi mari, curioși. Locuia într-o casă luminoasă, cu o grădină plină de flori. Seara, când soarele apunea, Andrei simțea un fior ciudat în burtică. Nu-i plăcea deloc întunericul. Întunericul îi făcea inima să bată tare.
Într-o seară, mama lui Andrei i-a spus:
— Andrei, e timpul de dormit. Hai să stingem lumina.
Andrei s-a uitat la mama și a șoptit:
— Mami, mie mi-e frică de întuneric.
Mama s-a aplecat la urechea lui și l-a îmbrățișat:
— Știu, dragul meu. Și eu am fost mică și mi-a fost frică de întuneric. Dar să știi că nu e nimic rău ascuns în beznă. Suntem aici cu tine.
Andrei a clipit des și s-a uitat în jur. Camera părea diferită cu luminile stinse. Jucăriile erau umbre lungi pe pereți. Ursulețul lui părea mai mare, păturica era ca o peșteră.
— Mami, dacă în întuneric vine un monstru? a întrebat Andrei.
— Nu există monștri, puiule, a zis mama zâmbind. Tot aici ești, totul e la fel ca ziua, doar că luminile dorm și ele.
Andrei și-a ținut ursulețul aproape. Mama i-a lăsat o mică veioză aprinsă și i-a sărutat fruntea.
— Bună noapte, pui de om. Sunt aici, în camera de lângă tine. Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă.
Andrei și-a închis ochii. Încet, a auzit liniștea serii. Parcă nu mai era așa de speriat. S-a gândit la ceva frumos: la grădina plină de fluturi.
Capitolul 2: Somnul la Alex acasă
Într-o vineri după-amiază, Andrei a fost invitat la Alex, cel mai bun prieten al lui. Alex avea și el cinci ani. Avea părul blond și râdea mereu cu poftă. Au venit să se joace împreună și Matei, băiețelul cu ochii verzi și zâmbet larg.
Au alergat prin curte, s-au dat pe topogan, au mâncat biscuiți cu ciocolată. S-au jucat de-a v-ați ascunselea și fiecare găsea cele mai ciudate locuri.
— Sunt curajos! a strigat Matei când s-a ascuns după ușă.
— Și eu sunt curajos! a zis Alex, sărind după perdea.
Seara a venit repede și mama lui Alex i-a chemat la masă. După ce au mâncat, a întrebat:
— Cine vrea să doarmă la noi în seara asta?
— Eu! Eu! au strigat toți trei fericiți.
După baie și pijamale pufoase, s-au strâns în camera lui Alex. Dar acolo, bezna a început să cuprindă totul. Pe fereastra întunecată se vedeau doar luminile orașului, departe. Când mama lui Alex a stins lumina, Andrei a simțit iar frică.
— Nu prea îmi place întunericul, a spus el cu voce mică.
Matei l-a privit și a zis:
— Și mie mi-e cam frică.
Alex a zâmbit și a spus:
— Și mie mi-e uneori. Dar hai să vorbim despre asta!
S-au băgat toți trei sub o pătură groasă și moale.
— Întunericul e ca o pătură mare. Ne acoperă pe toți. Dar noi suntem aici, împreună, a zis Alex.
— Și, dacă vine vreun monstru, facem o echipă și ne apărăm! a râs Matei.
— Sau putem aprinde lumina de la veioză, a spus Andrei.
Mama lui Alex a venit și a spus:
— Vă e frică?
— Un pic, a spus Andrei.
— Știți ce fac eu când mi-e frică? Inspir adânc și mă gândesc la ceva frumos.
Toți au inspirat adânc, de câteva ori, umflând obrajii. Au zâmbit.
— Uite, facem așa: aprindem veioza, iar fiecare spune un lucru amuzant la care să ne gândim înainte să dormim, a propus mama lui Alex.
— Eu mă gândesc la un cățel care aleargă după o minge, spuse Matei.
— Eu mă gândesc la un iepuraș care sare peste un nor, spuse Andrei.
— Eu mă văd pe mine, zburând cu o parașută colorată, zise Alex încet.
S-au liniștit toți, în timp ce vedeau umbrele pe pereți și ascultau vântul, care fluiera încet pe la fereastră. Împreună, nu mai păreau așa speriați.
Capitolul 3: Cum să nu-ți mai fie frică de întuneric
Noaptea a trecut încet. Andrei s-a trezit de câteva ori, dar a văzut că Alex și Matei dormeau liniștiți. S-a uitat prin cameră. A văzut ursulețul lui pe noptieră. Și-a adus aminte ce spunea mama:
— Gândește-te la ceva frumos, respiră încet și spune-mi dacă ai nevoie de mine.
Andrei s-a așezat pe spate și a început să respire încet. A încercat să vadă cu ochii închiși iepurașul care sare peste nor. Întunericul nu mai era la fel de speriat. Era doar acolo, ca o pătura care acoperă totul.
Dimineața, când au venit razele soarelui, Andrei s-a simțit tare curajos. S-a ridicat în pat și a zis:
— Am dormit în întuneric! Am reușit!
Alex s-a trezit și el, la fel și Matei. Toți trei au sărit din pat și au început să râdă.
— Suntem curajoși, spuse Alex.
— Foarte curajoși! a râs Matei.
— Dacă ne mai e frică, ne amintim că putem să respirăm, să vorbim și să aprindem veioza, a spus Andrei.
Au mers la bucătărie, unde mama lui Alex i-a așteptat cu lapte cald și clătite pufoase.
— A fost greu la început, a zis Andrei. Dar când am povestit, și am fost împreună, a fost mult mai bine.
Mama lui Alex i-a mângâiat pe cap:
— Frica trece când o împărtășești. Întunericul nu poate să te rănească. Și nu ești niciodată singur.
Toți au dat din cap. S-au simțit puternici. Acum, știau ce să facă atunci când simțeau frică.
Capitolul 4: Prietenii curajoși
După acea noapte, Andrei, Alex și Matei au mers în fiecare zi la grădiniță împreună. Când vorbeau de frica de întuneric, râdeau și își aminteau de noaptea petrecută la Alex acasă.
— Îți mai e frică de întuneric? l-a întrebat Matei pe Andrei într-o seară.
— Un pic, dar știu ce să fac, a spus Andrei. Inspir, mă gândesc la lucruri vesele și, dacă trebuie, aprind o lumină mică.
Alex a adăugat:
— Cel mai mult mă ajută să știu că pot să spun ce simt. Când spun, frica se micșorează.
Toți au dat din cap și au zâmbit. Au făcut o promisiune:
— Dacă cineva are frică de întuneric, ceilalți doi îl ajută. Nu râdem niciodată de frică, ci vorbim despre ea și ne ținem de mână.
Așa au făcut. Și fiecare noapte a fost mai ușoară. Familia lui Andrei a învățat să vorbească despre frici la cină. Fiecare spunea ceva ce îl făcea să se simtă curajos.
— Azi am dormit fără lumini aprinse!
— Azi am mers singur la baie când era întuneric!
Andrei a învățat că nu e nimic rușinos să-ți fie frică. Oricine poate simți frică. Important e să vorbești despre ea, să ceri ajutor și să găsești mici strategii: să respiri, să te gândești la ceva frumos sau să aprinzi o lumină.
În fiecare seară, înainte să adoarmă, Andrei spunea:
— Noapte bună, mică veioză, noapte bună, frică! Eu sunt aici, curajos, cu familia mea și prietenii mei aproape.
Și chiar dacă uneori întunericul îi mai făcea inima să bată tare, știa că poate mereu să ceară ajutor, să vorbească, să inspire adânc și să se gândească la iepurași care sar peste nori. Astfel, întunericul nu mai părea înfricoșător, ci doar o parte liniștită a nopții, care aduce vise frumoase.
Și așa, Andrei, Alex și Matei au crescut zi de zi, tot mai curajoși, știind că orice frică poate fi învinsă cu inima deschisă, cu prieteni buni și cu puțină lumină.
