Capitolul 1: Norii și tunetele
Într-o după-amiază liniștită de vară, două fetițe prietene, Mara și Ilinca, se jucau în grădina din fața blocului. Mara avea părul blond și ochii ca două stele, iar Ilinca purta mereu o rochiță roz și râdea mult, dar avea și ea momente când se temea de lucruri noi. Azi, Mara era fericită. Făcea castele de nisip alături de Ilinca, când, deodată, cerul a început să se întunece.
— O, nu! a spus Mara cu vocea tremurată. Privește, Ilinca! Vin norii cei mari și cenușii!
— Nu te speria, Mara, i-a răspuns Ilinca, dar și ea s-a uitat cu teamă la cer.
Primul tunet a bubuit tare, ca un tambur uriaș, iar fetițele au sărit ca niște broscuțe, speriate.
— Mara, mie îmi e puțin frică..., a șoptit Ilinca, strângând-o de mână.
— Și mie îmi e teamă de tunete și fulgere... Și inima mea bate repede, repede, repede! a spus Mara, uitându-se la nori.
Tunetele veneau din ce în ce mai aproape, iar vântul foșnea frunzele copacilor. Mara a început să tremure, iar Ilinca s-a strâns și ea lângă prietena ei.
Mama Marei a venit într-o fugă să le cheme în casă.
— Haideți, fetițelor, să intrăm repede! În casă este cald și bine, și nu trebuie să vă fie frică de ploaie.
Mara a intrat cu inima strânsă, iar Ilinca a ținut-o strâns de mână. Înăuntru era lumină și cald. Mama Marei le-a adus un ceai cald și le-a pus câte o păturică pufoasă pe umeri.
— Puteți să vă uitați pe geam, dacă vreți. Nimic rău nu se întâmplă înăuntru! a spus mama cu voce blândă.
Tunetele au bubuit din nou, iar Mara s-a ascuns sub păturică.
Capitolul 2: Povestea mamei și misterul fulgerului
Mara a șoptit încet:
— Mami, de ce există tunete? De ce este atât de zgomotos?
Mama a zâmbit și s-a așezat lângă ele.
— Tunetele sunt ca niște bătăi din palme ale norilor. Atunci când fulgerul pornește foarte rapid prin cer, încălzește aerul așa de tare, încât norii fac "bum"! Vezi? Nu e nimic rău în asta.
— Dar fulgerele? Sunt periculoase, mami? a întrebat cu ochii mari Ilinca, care asculta cu atenție.
— Fulgerele nu vin niciodată în casă. Ele stau afară, în cer. Noi suntem aici, la adăpost, tocmai ca să fim în siguranță. Tunetul e doar zgomot, nu poate să ne atingă, iar fulgerul e lumină.
Mara s-a uitat pe geam. A văzut un fulger alb ca laptele care a luminat pentru o clipă camera întreagă. Apoi s-a auzit un tunet tare, ca o tobă.
— Uite, mami, iar a bubuit! a spus Mara, strângând păturica.
— Știi, Mara, și eu eram mică și îmi era teamă de furtuni. Dar m-am gândit că norii fac petrecere când tună. Poate sunt norii veseli care dansează și bat din palme!
Ilinca a început să râdă, iar Mara a zâmbit ușor.
— Îmi place să îmi imaginez norii dansând, a spus Ilinca. Poate că nu sunt atât de sperioși tunetele, dacă mă gândesc că norii dansează.
— Putem să numărăm tunetele? a întrebat Mara curioasă.
— Sigur! Când vedem fulgerul, să numărăm până la tunet. Așa putem să știm dacă furtuna se apropie sau se îndepărtează, a explicat mama.
Fetițele au privit din nou pe geam. Când au văzut fulgerul, au început să numere: Unu, doi, trei, patru...
— Acum a bubuit!, a zis Ilinca.
— Bravo! Mi se pare că tunetul a venit mai încet acum, a spus Mara.
În timp ce repetau de mai multe ori acest joc, fetițele au început să se simtă mai liniștite. Au râs și au numărat împreună, uitând puțin de frică.
Capitolul 3: Curcubeul și liniștea
După un timp, tunetele au început să se audă tot mai rar. Picăturile de ploaie băteau pe geam, dar fetițele nu se mai temeau ca la început. Se simțeau protejate înăuntru, cu păturica pufoasă și ceaiul cald.
Brusc, norii au început să se împrăștie, iar razele soarelui au pătruns în cameră.
— Uite, iese soarele! a strigat Ilinca veselă.
— Vreau să văd dacă a apărut un curcubeu!, a spus Mara și a alergat la fereastră.
Pe cerul încă plin de nori mici și pufoși, s-a arătat un curcubeu mare și colorat. Culorile lui erau vii și luminoase: roșu, galben, verde, albastru.
— Ce frumos e curcubeul! S-a terminat furtuna, a spus Mara cu voce fericită.
— Vezi, Mara? Acum nu mai ai de ce să-ți fie frică. Curcubeul vine mereu după ploaie, a spus mama blândă.
— Îți mulțumesc, mami. Mulțumesc, Ilinca! Acum, când vine furtuna, mă gândesc la norii care dansează și la curcubeu. Și nu-mi mai este atât de frică, a spus Mara zâmbind larg.
Ilinca s-a uitat la Mara și i-a spus încetișor:
— Dacă te mai sperii vreodată, poți să mă iei de mână. Și dacă mă sperii eu, mă iei tu de mână. Suntem împreună!
— Da, împreună putem să trecem peste orice frică! a spus Mara cu încredere.
În acea zi, Mara și Ilinca au învățat că frica poate fi înfruntată, mai ales când nu ești singur și când cineva drag te ajută să înțelegi. Furtuna nu mai părea atât de înfricoșătoare, iar curcubeul promitea mereu că după fiecare ploaie vine iarăși soarele.
Așa au învățat fetițele să nu le mai fie frică de tunete și fulgere, ci să asculte sunetele, să numere împreună și să aștepte curcubeul cu zâmbetul pe buze. Și, de atunci, ori de câte ori începea să plouă și furtuna bătea la geam, Mara și Ilinca știau că, împreună, orice frică poate fi mai mică și orice nor poate aduce o poveste nouă.
Sfârșit.
