Dimineața cu miros de frunze
Într-o dimineață de toamnă, aerul era răcoros și curat, ca o înghițitură de apă rece. Vulpea Radu își scutură blana roșcată și ieși din căsuța lui de la marginea orașului. Pe trotuar, frunzele galbene și arămii foșneau sub lăbuțe, ca niște hârtii colorate. Radu era curios din fire. Îi plăcea să observe lucruri mici: o ghindă lucioasă, o pană uitată, o urmă de roată pe noroi.
În curtea interioară dintre blocuri, unde mergea des, erau multe ghivece mari cu copăcei. Unii aveau frunze roșii, alții frunze aurii, iar un păr mic încă ținea câteva frunze verzi, ca și cum nu se grăbea. În mijloc era o bancă și o cutie cu nisip. Radu își îndreptă botul spre mirosul de pământ umed. Simți și miros de mere coapte, venit de la un coș așezat lângă ușa unei scări.
Lângă ghivecele cu arțari mici, Radu văzu trei copii care se jucau. Nu vorbeau mult. Strângeau frunze și le puneau pe o pătură ca să facă o „plajă de toamnă”. Radu se apropie încet, fără să sperie pe nimeni. Îi plăceau jocurile, mai ales când erau simple și liniștite.
Dintr-un colț al curții, o pisică tărcată împingea cu nasul o frunză mare, ca pe o barcă. Un porumbel își scutura aripile pe marginea fântânii uscate. Totul părea calm. Radu se simți bine aici, între copăcei în ghivece, ca într-o mică pădure ascunsă.
Planul pentru un mic dar
Radu găsi sub un ghiveci o castană netedă, maro, cu o pată strălucitoare. Apoi încă una, și încă una. Le adună cu grijă într-un săculeț mic pe care îl purta uneori, ca să strângă comori. Își aminti de doamna Iulia, îngrijitoarea curții. Ea uda copăceii dimineața și strângea frunzele în grămezi rotunde. Mereu lăsa o găletușă cu apă pentru păsări. Radu se gândi că un dar de toamnă ar putea să o bucure.
Se uită în jur după ceva potrivit. Un mic rebus apăru: vântul se înteți și împrăștie frunzele strânse de copii. Pătura se umplu din nou cu frunze, iar „plaja” se amestecă. Radu nu se supără. Își spuse că toamna așa face: mută lucrurile ca să le găsești iar.
El începu să ajute. Cu lăbuțele, împinse frunzele într-un cerc, ca un cuib. Apoi împărți castanele. Nu le păstra doar pentru el. Puse câteva lângă fiecare copil, ca să le folosească în joc. Copiii le rostogoliră prin nisip, făcând urme ca niște cărări. În curte se născu un joc nou: „drumul castanelor”. Cine făcea drumul cel mai lung, fără să iasă din cercul de frunze, câștiga o frunză roșie, aleasă cu grijă.
Radu mai găsi o frunză mare, perfectă, cu nervuri ca niște linii desenate. O netezi ușor și o puse deoparte. Apoi alese cea mai lucioasă castană și o ghindă mică, rotundă. Își dori să facă un dar simplu, dar frumos: o „punguță de toamnă” pentru doamna Iulia. Se gândi să adauge și un măr mic, dacă ar găsi unul care să nu fie luat deja.
Când se apropie de coșul de mere, observă că era pe jumătate gol. Un rebus mic îl opri: coșul era cam sus. Radu nu putea să ajungă ușor. Se uită în jur și văzu o cutie mică de lemn lângă bancă. O trase cu grijă, fără să o zgârie, și urcă pe ea. Așa reuși să ia un măr mic, roșu-galben, cu miros dulce. Nu luă mai mult. Își spuse că darul trebuie să fie corect, iar resursele se împart.
Darul și drumul liniștit
Când doamna Iulia intră în curte cu stropitoarea, Radu așeză punguța lângă ea: frunza mare ca o farfurie, castana lucioasă, ghinda și mărul mic. Puse și trei frunze mai mici deasupra, ca un capac colorat. Doamna Iulia văzu darul, se opri și zâmbi. Se uită în jur, apoi la copăceii în ghivece, ca și cum toamna însăși i-ar fi lăsat o surpriză. Își atinse inima cu palma și apoi începu să ude cu și mai multă grijă, picătură cu picătură. Radu simți o căldură plăcută în piept. Nu era nevoie de multe cuvinte ca să înțeleagă că darul a ajuns unde trebuie.
După aceea, Radu se întoarse la joc. Copiii împărțeau castanele rămase. Nimeni nu ținea toate pentru el. Dacă una se pierdea, o căutau împreună printre frunze, râzând încet. Pisica se alătură și împinse o castană cu lăbuța, iar porumbelul se plimba pe lângă „drum”, curios.
Soarele coborî încet, iar lumina se făcu moale, ca o pătură. Radu simți că i se face somn. Își luă săculețul, acum aproape gol, și porni spre casă. Drumul era liniștit. Nu se grăbea. Pe alee, frunzele se așezau la loc după fiecare pas. Un autobuz trecu departe, fără zgomot puternic. Radu traversă pe la colț, atent, și se opri o clipă să miroasă un tufiş de măceșe.
Când ajunse acasă, își curăță lăbuțele și se cuibări pe pătură. Își aminti de copăceii în ghivece, de jocul cu castane și de zâmbetul doamnei Iulia. Învățase ceva simplu: toamna adună multe lucruri mici, iar când le împarți și te joci cu ele, bucuria crește. Cu gândul acesta cald, Radu închise ochii, iar foșnetul frunzelor îi ținu loc de cântec de leagăn.
