Capitolul 1: Ultima anchetă a detectivului Tinca
Detectivul Tinca era cunoscută în tot cartierul pentru priceperea ei. Avea părul cenușiu prins mereu într-un coc strâns, ochii verzi iscoditori și un zâmbet cald. Toată viața rezolvase mistere, de la dispariții de pisici la găsirea rochiei pierdute înainte de balul de absolvire al școlii. Acum, însă, Tinca era hotărâtă să se retragă. Simțea că merita puțină liniște și poate chiar un hamac pe balcon, cu o limonadă rece în mână.
Într-o dimineață de aprilie, când pomii erau plini de flori parfumate, detectivul Tinca se pregătea să viziteze piața pentru ultima dată ca femeie activă în slujba dreptății. Dar, înainte să iasă din casă, auzi trei bătăi rapide în ușă.
— Bună dimineața, doamnă Tinca! rosti o voce subțire. Era Andrei, băiatul vecinilor de la etajul doi, un puști de nouă ani cu obrajii rumeni și ochii mari, neliniștiți.
— Ce s-a întâmplat, Andrei? întrebă Tinca, dându-și jos șorțul.
— Trebuie să veniți urgent la noi! Cineva… cineva a furat toate clopoțeii muzicali din scara blocului! Nimeni nu știe cine, iar mama e supărată! Nu mai cântă niciun sunet când vine cineva.
Tinca oftă în sinea ei. Doar ce voia să se retragă, iar suspansul o trăgea din nou în mijlocul acțiunii. Dar nu putea refuza. Pasiunea ei pentru adevăr era mai puternică decât dorința de odihnă.
— Ei bine, Andrei, să mergem să investigăm! spuse detectivul cu un strop de veselie. O astfel de misiune cere o minte ageră și ochi atenți, nu-i așa?
Andrei dădu din cap încântat și amândoi ieșiră pe ușă.
Capitolul 2: Clopoțeii dispăruți și primele indicii
Scara blocului fremăta de rumoare. Toți locatarii discutau în șoaptă, alarmați și curioși. Doamna Raluca, gazda preferată a pieselor de teatru de cartier, își freca mâinile neliniștit și bombănea.
— Nu se poate așa ceva! Clopoțeii aceștia făceau blocul mai vesel. Cine îi fură? De ce?
Tinca începu să inspecteze atentă fiecare ușă. Clopoțeii colorati, cândva atârnați de clanțele ușilor, dispăruseră fără urmă. Pe podea, doar câteva fire de ață și mărgele rătăcite. Tinca scoase din geantă o lupă mică și analiza urmele.
— Uitați aici, doamnă Tinca, zise Andrei, arătând spre o urmă ușor lucioasă pe podea. Ce credeți că e?
Detectivul se aplecă:
— Pare un fir subțire de sclipici argintiu. Hmmm… Unii clopoței aveau astfel de ornamente?
— Da! strigă din colțul scării Coco, băiețelul de la parter. Al meu avea și o steluță argintie. Cineva a luat-o!
Tinca notă în carnet primele observații. Apoi, întrebă pe fiecare locatar dacă a văzut sau a auzit ceva suspect în noaptea trecută.
— Eu am auzit niște pași pe la miezul nopții, dar am crezut că e vântul, spuse domnul Ghiță, bătrânul care hrănea porumbeii.
— Eu am auzit un hârâit ușor, ca de chei, adăugă doamna Raluca.
Tinca începu să se gândească. Cine ar putea avea interes să fure clopoțeii? Să fie cineva din bloc sau un străin? Oare copiii vreunui vecin fac o farsă? Sau poate cineva avea nevoie de clopoței pentru un proiect secret?
În timp ce urca la etajul trei, văzu o pisică albă cu o dungă neagră pe coadă. Părea agitată și miauna continuu lângă ușa lui Edu, băiatul inventator din bloc.
— Să mergem și la Edu, spuse Tinca. Poate știe ceva.
Capitolul 3: Suspiciuni și surprize
Edu deschise ușa și îi privi cu ochi curioși, ascunzând ceva la spate.
— Bună, Edu! Avem nevoie de ajutorul tău, spuse Tinca pe un ton prietenos.
— Am lucrat la o nouă invenție, murmură băiatul, dând la o parte o cutie cu roți. Nu am ieșit din casă toată noaptea.
— Știi ceva despre clopoțeii dispăruți? întrebă Andrei direct.
Edu făcu ochii mari:
— Nu, dar dimineață am găsit pe preșul de la ușă două mărgele colorate. Uite, vi le dau dacă vreți să le analizați.
Tinca luă mărgelele și le puse în buzunar. Mulțumi și continuă ancheta. Oprindu-se la fiecare ușă, vorbi cu aproape toți locatarii. Unii erau prea ocupați, alții mirați, dar toți voiau să afle cine era vinovatul.
La etajul unu, un miros puternic de lipici îi făcu să se oprească. Intră pe ușa întredeschisă a doamnei Nina, cunoscută pentru hobby-ul ei de a crea obiecte decorative.
— Să fie oare cineva pasionat de artă? întrebă Tinca în gând.
— Doamnă Tinca, eu toată noaptea am lipit flori de hârtie! Nu am văzut, nu am auzit nimic, spuse Nina. Însă dimineață, pe coridor, am găsit o pană mov și o bucată de sfoară albastră.
Tinca adăugă și acestea la colecția de indicii.
— Hmm, o pană mov, o bucată de sfoară, sclipici, mărgele… Oare cine ar folosi toate acestea?
Andrei se apropie și șopti:
— Poate cineva vrea să facă un clopoțel uriaș?
— Sau poate cineva vrea să ascundă zgomotul… interveni Coco, gânditor.
— Să mergem să inspectăm subsolul, spuse Tinca. Uneori, misterele se ascund acolo unde te aștepți mai puțin.
Capitolul 4: Misterul subsolului și planul strălucit
Subsolul blocului era întunecos și răcoros, plin de cutii vechi, biciclete prăfuite și o aromă vagă de carton umed. Cu Andrei și Coco în urma ei, Tinca aprinse lanterna telefonului și începu să cerceteze fiecare colț.
— Uite, acolo se vede ceva sclipitor! șopti Andrei.
Într-un colț, ascunsă sub o pătură groasă, era o cutie mare de carton. Pe ea, urme mici de sclipici și câteva pene colorate. Tinca ridică pătură și… surpriză! Înăuntru zăcea un clopoțel colorat, dar nu unul obișnuit: era un clopoțel format din toate bucățile lipsă, legate între ele cu sfoară și încrustate cu mărgele și pene. Sub cutie, încă două clopoței așteptau să fie asamblați.
— Cineva construiește noi clopoței! spuse Coco.
— Dar cine și de ce? Tinca îi privi pe copii încurajator. E momentul să gândim logic!
Andrei începu să analizeze:
— Ai nevoie de abilități de construit, de materiale de lipit și de imaginație. Cine le are pe toate astea?
— Edu e inventator. Doamna Nina face artă. Dar amândoi par nevinovați și au dat indicii.
— Mai e cineva? Coco ridică mâna. Sora mea, Măriuca! Ea mereu adună tot felul de lucruri pentru clubul de teatru. S-ar putea să vrea să facă o scenă cu clopoței pentru spectacolul de luni!
Tinca zâmbi larg:
— Merită să o întrebăm. E important să nu judecăm înainte să aflăm adevărul.
Așadar, urcară în grabă scările și o găsiră pe Măriuca în camera ei, aranjând costume colorate.
— Bună, Măriuca! spuse Tinca. Putem intra?
— Desigur! răspunse fata veselă.
— Cunoști ceva despre clopoțeii care au dispărut? întrebă detectivul.
Măriuca roși ușor:
— Voiam să fac cel mai frumos decor muzical pentru piesa noastră de teatru. Am găsit clopoțeii pe jos, parcă îi aruncase cineva la târn. Mi-am zis că e păcat să se piardă și că pot face unul mare pentru toți.
Tinca îi zâmbi cald:
— Dar nu ai cerut voie nimănui, nu-i așa?
— Nu… recunoscu Măriuca cu părere de rău. Am crezut că nu va observa nimeni pentru câteva zile…
Capitolul 5: Adevărul și o nouă prietenie
— Măriuca, intențiile tale au fost bune, dar clopoțeii erau ai tuturor, și fiecare avea o poveste. Poate ar fi trebuit să întrebi înainte să-i folosești, spuse Tinca blând.
Fata dădu din cap și coborî cu toții la subsol, unde Măriuca le arătă ideea ei: un clopoțel uriaș, frumos, colorat, care suna minunat când era atins de vânt.
Toți locatarii fură chemați în fața blocului. Tinca luă cuvântul:
— Misterul clopoțeilor a fost rezolvat! Măriuca a vrut să bucure pe toată lumea construind un decor special pentru spectacolul de luni. Nu a vrut să facă rău nimănui, dar a greșit că nu a cerut voie.
Locatarii s-au uitat unii la alții, uimiți, dar apoi au început să zâmbească văzând minunatul clopoțel. Doamna Nina a propus să îl monteze în mijlocul holului, iar fiecare familie să doneze o mică parte pentru a-l face și mai frumos.
— Sunt mândră de tine, Măriuca, pentru că ai recunoscut și ai vrut să dăruiești frumusețe cartierului, concluzionă Tinca.
— Și noi suntem mândri de tine, doamnă Tinca, pentru că nu te-ai lăsat păcălită de aparențe și ai avut răbdare să asculți pe toată lumea, spuse Andrei.
Tinca simți o caldură în inimă. Poate că nu era încă timpul să se retragă. Cartierele liniștite pot ascunde mereu mistere, dar și prietenii neașteptate.
— Cine vrea să mă ajute la următoarea anchetă? întrebă ea zâmbind larg.
Copiii ridicară mâinile râzând, iar printre clopoțeii noi, râsetele și aplauzele răsunară în tot cartierul.
