Capitolul 1: Cutia care a dispărut
„Tudor, vii cu mine la pepinieră?” a întrebat mama, în timp ce își lega șireturile.
„Vin! Dar doar dacă pot să investighez ceva,” a zis Tudor, băiat de 8 ani, cu urechi foarte fine. El auzea lucruri pe care alții le treceau cu vederea: un „plici” de apă pe frunză, un „scârț” de roată, un „țac” de capac.
La Pepiniera „La Frunza Veselă” mirosea a pământ ud și a busuioc. Rânduri de ghivece stăteau ca niște soldăței verzi. O pisică tărcată dormea pe un sac de pământ, cu coada făcută colac.
Deodată, doamna Ana, proprietara, a venit în fugă, dar cu un zâmbet care spunea „nu e grav, doar ciudat”.
„Bună, Tudor! Am o mică problemă,” a spus ea. „A dispărut cutia cu etichete colorate. Fără ele, nu mai știu care plantă e mentă și care e roiniță. Și clienții mă întreabă: «E pentru ceai sau pentru salată?»”
„Un mister!” a șoptit Tudor, fericit. „Unde era cutia ultima dată?”
„Aici, pe masa de lucru,” a zis doamna Ana, arătând spre o masă lungă. Pe masă erau mănuși, o foarfecă mică și o sticlă cu pulverizator.
Tudor și-a ridicat un deget. „Regula mea numărul unu: nu ne panicăm. Regula numărul doi: ascultăm și privim.”
Mama a râs încet. „Detectivul ureche-fină e la datorie.”
Doamna Ana a oftat, dar părea ușurată. „Nici eu nu sunt speriată. Doar… încurcată.”
Tudor s-a aplecat lângă masă. A văzut câteva bucățele de carton verde pe podea.
„Hmm. Ai rupt ceva?” a întrebat el.
„Nu,” a zis doamna Ana. „Dar ieri am tăiat etichete din carton. Poate au căzut.”
Tudor a ascultat. Din spatele serelor se auzea un „trosc-trosc”, ca și cum cineva târa ceva ușor.
„Ați auzit?” a întrebat el.
Mama s-a uitat în jur. „Eu aud doar apa de la furtun.”
„Eu aud un trosc,” a zis Tudor. „Hai să vedem. Dar încet, să nu speriem… pe nimeni.”
„Pe nimeni?” a întrebat doamna Ana, amuzată.
„Pe mister,” a răspuns Tudor. „Misterul se prinde mai ușor când e liniște.”
Capitolul 2: Indicii printre ghivece
Au mers pe aleea dintre ghivece. Frunzele se mișcau ușor, de parcă șușoteau. Tudor s-a oprit lângă un rând de lavandă.
„Uite urme!” a spus el.
Pe pământ se vedeau dâre fine, ca două linii paralele. Tudor s-a gândit repede.
„Ce ar putea lăsa două linii așa? Roți mici.”
„O roabă?” a întrebat mama.
„Sau un cărucior,” a zis Tudor. „La pepinieră aveți cărucior?”
„Da,” a zis doamna Ana. „Un cărucior mic pentru ghivece. Dar e acolo, lângă magazie.”
Tudor s-a apropiat de urme și a ascultat din nou. „Trosc-trosc… se aude tot mai aproape.”
Din spatele unei mese cu răsaduri a apărut un băiat blond, cu un șorț plin de pământ. Împingea un cărucior mic.
„E Luca,” a spus doamna Ana. „Ajutorul meu de weekend.”
Luca s-a oprit, surprins. „Bună… am făcut ceva?”
„Căutăm cutia cu etichete,” a zis Tudor. „Ai văzut-o?”
Luca a dat din cap. „Nu. Eu am udat mușcatele. Apoi am dus sacii de pământ.”
Tudor s-a uitat la roțile căruciorului. Erau pline de noroi, și noroiul avea aceeași formă ca urmele de pe alee.
„Luca, ai trecut pe aici azi?” a întrebat Tudor.
„Da, am dus două tăvi. Dar nu am luat cutii,” a spus Luca repede. „Doamna Ana, vă rog să mă credeți!”
Doamna Ana i-a pus o mână pe umăr. „Te cred. Tudor doar întreabă.”
Tudor a zâmbit. „Întrebările sunt ca o lupă.”
Au mers mai departe. Într-un colț, lângă un tunel de folie, era o găleată întoarsă. Pe ea se lipise o etichetă galbenă.
Tudor a ridicat-o cu grijă. Pe etichetă scria: „Roșii Cireșe”.
„Asta e una din etichete!” a spus doamna Ana. „Deci cutia a fost pe aici.”
Tudor a privit în jur. „Când lipsește o cutie, ea ori a fost luată, ori a fost… împinsă undeva.”
„Împinsă?” a întrebat mama.
„Da,” a zis Tudor. „Dacă cineva a lovit masa, cutia poate să cadă într-un loc greu de văzut.”
Luca s-a luminat la față. „Aseară a bătut vântul și a trântit ușa serei! A făcut «BANG!»”
„Tu ai auzit «BANG»?” a întrebat Tudor.
„Da. Și pisica a sărit ca o săgeată,” a spus Luca.
Tudor s-a uitat spre sacul de pământ, unde dormea pisica tărcată. Acum se trezise și se spăla liniștită, ca și cum nu avea nicio grijă pe lume.
„Pisicile sunt suspecte amuzante,” a spus Tudor.
Mama a râs. „Înseamnă că avem un suspect cu mustăți.”
„Dar nu acuzăm fără dovezi,” a zis Tudor, serios, ca un mic polițist. „Mai căutăm indicii.”
Capitolul 3: Urechea fină aude un „cling”
Au intrat în sera mare. Era cald, iar picăturile de apă străluceau pe frunze. Tudor și-a pus mâna lângă ureche, ca un mic radar.
„Ascultați,” a șoptit el. „Aud ceva… «cling-cling».”
„Eu nu aud,” a zis doamna Ana.
„Eu aud foarte puțin,” a zis mama. „Ca o cutie de plastic care lovește metal.”
Tudor a mers încet, printre mesele cu plante. Sunetul venea dinspre raftul cu ghivece goale. Acolo, sub un raft jos, era un lighean albastru plin cu ghivece mici.
Tudor a îngenuncheat. Sub lighean se vedea un colț de plastic portocaliu.
„Aha,” a spus el. „Văd ceva!”
A tras ligheanul puțin. A scos o cutie transparentă. Înăuntru erau etichete colorate, amestecate ca niște confetti.
„Cutia!” a strigat doamna Ana. „E întreagă!”
Luca a ridicat mâinile. „Vedeți? N-am luat-o eu!”
„Știam,” a zis Tudor. „Dar acum trebuie să aflăm cum a ajuns aici. Asta e partea de detectiv adevărat.”
Tudor a studiat locul. Pe podea, lângă raft, era o dungă subțire de pământ, ca o urmă de tras.
„Cineva a împins ligheanul,” a zis el. „Sau ligheanul a fost tras peste cutie.”
„Eu am mutat ligheanul azi,” a spus Luca. „Ca să pun ghivece noi. L-am tras de acolo.” A arătat spre o zonă mai în spate.
„Și cutia era pe jos?” a întrebat Tudor.
„Nu am văzut-o,” a zis Luca. „Dar poate era sub lighean deja.”
Doamna Ana și-a amintit ceva. „Ieri, când am terminat, am pus cutia pe masa de lucru. Apoi am dus un braț de tăvi în seră. Poate am așezat cutia jos pentru o clipă.”
Tudor a închis ochii și și-a imaginat. „Dacă ai pus cutia jos lângă raft, apoi vântul a trântit ușa, masa s-a zguduit, iar ligheanul s-a mișcat… cutia ar fi putut aluneca sub lighean.”
Mama a dat din cap. „Are sens. Nimeni n-a furat nimic. Doar s-a rătăcit.”
Doamna Ana a râs, ușurată. „Un mister blând. Îmi place!”
Tudor a ridicat o etichetă și a citit: „Busuioc”.
„Uite, busuiocul e fericit că a fost găsit,” a glumit el.
Luca a zâmbit. „Și eu sunt fericit. Mi-era teamă că o să credeți că am făcut ceva rău.”
„Nu,” a zis doamna Ana repede. „Aici suntem o echipă.”
Tudor a adăugat: „Și echipele rezolvă probleme cu calm.”
Capitolul 4: Promisiunea ținută
Doamna Ana a pus cutia pe masă, dar de data asta a lipit sub ea o bandă antialunecare.
„Așa, cutia nu mai pleacă la plimbare,” a spus ea.
Tudor a luat două etichete și un marker. „Pot să ajut să le sortăm? Sunt bun la ordonat. La școală îmi pun creioanele pe culori.”
„Desigur,” a zis doamna Ana. „Autonomia, nu? Faci singur, dar cu grijă.”
Tudor a început să sorteze: roșu pentru roșii, verde pentru ierburi aromatice, albastru pentru flori. Luca a adus un suport pentru etichete.
„Uite, putem face și un mic tabel,” a propus Luca. „Ca să știm unde le punem.”
„Excelent,” a zis Tudor. „Și punem și o regulă: după ce folosești cutia, o pui înapoi pe masă, în colțul din stânga.”
Mama i-a șoptit lui Tudor: „Îmi place cum gândești. Nu doar găsești, ci și previi.”
Când au terminat, doamna Ana le-a dat câte un ghiveci mic.
„Tudor, pentru tine, un răsad de mentă. Și pentru promisiunea mea,” a spus ea.
„Ce promisiune?” a întrebat Tudor.
Doamna Ana a zâmbit. „Ți-am promis data trecută că, dacă mai vii, îți arăt cum se plantează corect, ca un profesionist. Azi ai rezolvat misterul, deci îmi țin promisiunea.”
Au mers la o masă mică. Doamna Ana i-a arătat lui Tudor:
„Pui pietricele jos, puțin pământ, răsadul în mijloc, apoi completezi. Și apeși ușor, ca și cum ai da o îmbrățișare pământului.”
Tudor a făcut singur, cu mâini atente. Apoi a udat menta cu pulverizatorul.
„Plici-plici,” a făcut apa.
„Auzi?” a zis Tudor. „Asta e muzica unei plante fericite.”
Luca a râs. „Și muzica unui detectiv mulțumit.”
Înainte să plece, Tudor s-a întors spre pepinieră și a spus:
„Misterele nu sunt mereu înfricoșătoare. Unele sunt doar… ascunse sub un lighean.”
Doamna Ana a ridicat cutia cu etichete și a făcut un salut jucăuș. „Promit că o țin la locul ei. Iar dacă mai apare un mister, te chem.”
Tudor și-a pus ghiveciul cu mentă în brațe, ca pe o comoară.
„Promit că revin,” a spus el. „Și data viitoare ascult și mai bine.”
Pe drum, mama l-a întrebat:
„Detective Tudor, care a fost cel mai important indiciu?”
Tudor a clipit. „Sunetul. «Trosc-trosc» și «cling-cling». Dar și faptul că am întrebat fără să acuz. Asta ajută oamenii să spună adevărul.”
Mama a dat din cap. „O promisiune ținută, o problemă rezolvată și o plantă nouă. O zi bună.”
Tudor a mirosit menta și a zâmbit. „Și o aventură dintr-un loc obișnuit.”
