Capitolul 1: Cazul colacului dispărut
Într-o sâmbătă luminoasă, Teodora, Mara și Ilinca au ajuns la piscina municipală cu prosoape colorate și o poftă mare de joacă. În aer mirosea a clor și a porumb fiert de la chioșcul de lângă intrare. Apa sclipea ca o oglindă care râde.
Fetele aveau o misiune simplă: să învețe un joc nou cu colacul galben al Ilincăi, pe care scria cu litere albastre: „SOARE”. Colacul era mare, rotund și ușor de recunoscut.
Au pus lucrurile pe un șezlong: trei sticle cu apă, o pălărie cu dungi, ochelarii de înot ai Marei și colacul galben. Apoi au intrat în apă, au numărat până la zece și au făcut întreceri cu bătăi din picioare. Totul era vesel și liniștit.
Când au ieșit să se usuce puțin, Ilinca a clipit de două ori și s-a uitat iar la șezlong.
Colacul nu mai era.
Ilinca a rămas cu gura puțin deschisă, ca și cum tocmai văzuse un pește care face tumbe. Mara a pus mâna la frunte, ca un detectiv din desene.
„E o enigmă,” a șoptit Teodora, care avea mereu un carnețel mic în ghiozdan, „și enigmele se rezolvă cu ochi buni.”
Nu era nimic înfricoșător. Doar un colac dispărut într-un loc unde lumea se joacă. Totuși, Ilinca se întristase.
Teodora i-a atins ușor brațul. „Îl găsim. Hai să facem pași de detectiv, nu pași de panică.”
Mara a ridicat un deget. „Regula unu: ne uităm la indicii. Regula doi: întrebăm martori. Regula trei: nu acuzăm pe nimeni fără dovezi.”
Ilinca a inspirat adânc. Se simțea deja mai bine. „Bine. Eu sunt gata.”
Pe șezlong rămăseseră prosoapele, pălăria și ochelarii. Teodora s-a aplecat și a observat ceva mic: pe marginea șezlongului era lipită o pată umedă, ca o urmă de apă scursă. Pe jos, în nisipul fin de lângă bazin, se vedeau câteva urme: pași mici, apoi o dâră, ca și cum ceva rotund fusese tras.
Teodora și-a deschis carnețelul. A desenat un cerc și o săgeată.
„Cititorule,” a zis ea în gând, de parcă ar fi vorbit cu cineva invizibil, „tu ce ai face prima dată? Te uiți la urme sau întrebi un adult?”
Fetele au ales amândouă: întâi urmele, apoi martorii.
Capitolul 2: Martorii din jurul bazinului
Urmele duceau spre un colț unde erau multe șezlonguri și un duș. Acolo, o doamnă își pieptăna părul ud și un băiețel își scutura papucii, ca și cum ar fi avut nisip în ei.
Teodora a întrebat politicos și pe un ton prietenos: „Ați văzut un colac galben cu scris albastru? Scrie ‘SOARE'.”
Doamna s-a gândit. Apoi a spus că a văzut „ceva galben” trecând pe lângă duș, dar nu era sigură dacă era colac sau prosop. Băiețelul a zis că el a văzut un colac mare, dar era portocaliu, „ca un dovleac”.
Mara a notat în minte: colțul cu dușul, ceva galben, dar neclar.
Ilinca s-a uitat în jur cu atenție. Pe un scaun, aproape de duș, era un prosop albastru ud. Sub scaun se vedea o urmă de apă care se scurgea în linie. Teodora a făcut încă o schiță în carnețel: „duș + apă + linie”.
Au mers mai departe, spre marginea bazinului mic, unde copiii se jucau cu o minge. Salvamarul, un domn cu fluier, stătea drept și atent. Părea sever doar la prima vedere, dar ochii lui erau blânzi, ca ai unui bunic care știe toate jocurile.
Teodora i-a spus pe scurt ce s-a întâmplat. Salvamarul a clătinat din cap.
„Aici lucrurile nu dispar de obicei,” a spus el. „Dar se mai încurcă. Unii le iau din greșeală. Am văzut un colac galben acum câteva minute, lângă poarta spre vestiar.”
Mara a făcut un pas mic de bucurie, dar s-a oprit imediat. „Detaliu important: spre vestiar!”
Ilinca a întrebat: „Era colacul meu?”
Salvamarul a ridicat din umeri. „Nu am apucat să citesc ce scrie. Dar era galben, sigur.”
Teodora s-a uitat la cele două prietene. „Avem două indicii: urmele spre duș și un colac galben spre vestiar. Trebuie să alegem ordinea.”
Apoi Teodora a făcut un joc: „Dacă tu, cititorule, ai fi detectiv, ai merge întâi la duș sau la vestiar? Gândește: unde ajunge de obicei cineva cu un colac?”
Mara a râs încet. „La vestiar, dacă vrea să plece. La duș, dacă vrea să se clătească.”
Ilinca a strâns prosopul în brațe. „Hai la vestiar. Dacă pleacă cineva cu el, îl prindem… adică îl întrebăm frumos.”
Și au pornit cu pași rapizi, dar fără grabă speriată. Era o anchetă jucăușă, ca o vânătoare de comori.
Capitolul 3: Indiciul cu scrisul albastru
Pe drumul spre vestiar, au trecut pe lângă un automat de sucuri și un panou cu reguli. Lângă panou, o fetiță mai mică, cu păr prins în două codițe, se chinuia să țină un colac mare. Colacul era galben!
Ilinca s-a oprit ca un semafor pe roșu. S-a uitat atent. Pe colac se vedea o pată de apă și… litere albastre.
Teodora a făcut un pas înainte, cu voce calmă: „Bună! Colacul tău e foarte frumos. Pot să văd ce scrie pe el?”
Fetița a ridicat colacul și a zâmbit. „Scrie… ‘SOARE'. Îmi place, că e ca vacanța!”
Ilinca a scos un sunet mic, între surpriză și ușurare. Mara a ridicat sprâncenele, ca și cum ar fi spus: Aha!
Teodora nu a acuzat. A întrebat: „De unde îl ai?”
Fetița a arătat spre o bancă de lângă duș. „Era acolo singur. Eu am crezut că e al piscinei, sau că l-a uitat cineva și l-am luat să mă joc puțin. Nu am vrut să supăr pe nimeni.”
Ilinca a simțit cum i se topește supărarea, ca o înghețată la soare. Era o greșeală, nu o răutate.
„E colacul meu,” a spus Ilinca, dar cu o voce blândă. „Îl adusesem cu mine.”
Fetița s-a înroșit la obraji. „Îmi pare rău. Eu mă numesc Daria. Pot să ți-l dau înapoi acum.”
Teodora a zâmbit. „Mulțumim, Daria. Ai făcut un lucru bun că l-ai luat de pe jos, doar că ar fi fost și mai bine să întrebi un adult sau să îl duci la salvamar.”
Mara a completat, ca un mic profesor amuzant: „Regula de aur: lucrurile singure nu sunt neapărat cadouri.”
Daria a dat din cap. „Da. Data viitoare duc la salvamar. Promit.”
Ilinca a luat colacul și l-a strâns puțin, ca pe un prieten regăsit. Apoi s-a uitat la Daria. „Vrei să te joci cu noi? Putem să facem un joc cu colacul. Îl ținem pe rând.”
Daria a zâmbit larg, ușurată. „Chiar pot?”
Teodora a privit spre cititor, parcă, cu ochi jucăuși: „Vezi? Un mister se poate termina cu prietenie.”
Capitolul 4: Finalul cu stropi și clin d'œil
Fetele s-au întors la bazin. Teodora a explicat repede salvamarului ce s-a întâmplat, ca să fie totul clar. Salvamarul a aprobat din cap și a spus că e bine când copiii întreabă și rezolvă calm.
Au început jocul: colacul „SOARE” plutea în mijloc, iar fiecare trebuia să îl împingă ușor spre o altă persoană fără să îl lase să se lovească de margine. Mara a numit jocul „Pasă colacul, nu problema”. Ilinca a râs, iar Daria a chicotit atât de tare încât a făcut un mic strop pe nas.
Teodora, ca un adevărat detectiv, a recapitulat în minte indiciile:
urmele din nisip, pata de apă, martorul cu „ceva galben”, salvamarul cu „spre vestiar”, și apoi indiciul cel mai puternic: scrisul albastru „SOARE”.
„Observația e ca o lupă,” s-a gândit ea. „Nu mărește doar lucrurile, ci și ideile.”
După joacă, Daria a plecat la mama ei și a făcut cu mâna. Ilinca i-a făcut și ea cu mâna, fericită.
Mara a șoptit, ca un clin d'œil: „Caz rezolvat. Detectivii primesc înghețată?”
Teodora a ridicat din umeri, serioasă de tot, dar cu ochi râzători. „Depinde. Avem dovadă că înghețata nu dispare misterios?”
Ilinca a arătat spre chioșc. „O cumpărăm și o mâncăm imediat. Așa nu fuge.”
Au plecat toate trei spre chioșc, cu colacul galben sub braț, ca un trofeu. Și, pentru siguranță, Teodora a lipit pe colac o mică bandă colorată, lângă cuvântul „SOARE”.
„Acum are și o semnătură de detectiv,” a spus Mara.
Iar Ilinca a adăugat, cu un zâmbet: „Și o poveste pe care n-o uităm. Data viitoare… tot noi rezolvăm misterul. Dar poate unul cu biscuiți, nu cu colaci!”
Și așa, într-o zi obișnuită la piscina municipală, curiozitatea și atenția au transformat totul într-o aventură caldă, cu stropi, râsete și un mic secret: uneori, cea mai bună anchetă se termină cu un nou prieten.
