Ana și prietenii ei se jucau badminton. Era o zi frumoasă. Soarele strălucea, iar cerul era albastru.
„Hai, să jucăm!” a zis Ana.
„Da! Eu vreau!” a răspuns Luca, zâmbind.
Toți copiii s-au adunat. Erau fete și băieți. Unul dintre ei, Andrei, era în scaun cu rotile. „Vreau să mă joc și eu!” a spus el.
„Sigur, Andrei! Îți vom arunca mingea!” a spus Maria.
„Bine! Eu voi fi antrenorul vostru!” a spus domnul Mihai. Era un antrenor bun. Toți îl ascultau.
„Să începem!” a spus domnul Mihai. Copiii au început să se joace. Ana era puțin îngrijorată. „Cred că nu pot să lovesc mingea bine,” a spus ea.
„Poți, Ana! Trebuie să încerci!” a spus Luca.
Ana a încercat din nou. A lovit mingea și a zburat! „Uraaa! Am reușit!” a strigat ea. Toți au aplaudat.
Apoi a venit un nou copil, Radu. „Eu pot să joc mai bine!” a spus el. Ana s-a simțit tristă.
„Nu te supăra, Ana!” a spus Andrei. „Noi suntem o echipă! Ne ajutăm!”
„Da! Hai să ne jucăm împreună!” a spus Maria.
Ana a zâmbit. „Bine! Să ne ajutăm!”
Copiii au jucat și s-au distrat. Radu a văzut cât de bine se jucau toți. „Echipa voastră e grozavă!” a spus el.
„Mulțumim, Radu!” au spus copiii.
Și astfel, s-au jucat toată ziua. Au râs, au sărit și s-au bucurat.
„Sportul e distractiv!” a spus Ana. „Și suntem o echipă!”
Au învățat că împreună se pot bucura mai mult. Fiecare e important!
