Capitolul 1: Farfuria în plus
Ningea încet, ca și cum cerul scutura o pernă uriașă de puf. În vizuina lui caldă, Iepurașul Luca își potrivea cu grijă șorțul roșu cu buline albe și se uita la masa pregătită pentru Ajun.
Pe masă străluceau farfurii lucioase, pahare mici și șervețele împăturite ca niște brăduți. Deasupra, o ghirlandă din conuri și panglici foșnea ușor, iar în sobă trosnea o creangă, ca un mic aplauz.
Luca era un iepuraș creativ și foarte așezat. Nu făcea nimic în grabă. Îi plăcea să aranjeze lucrurile frumos, să se gândească la detalii și să lase loc pentru… surprize.
„Mmm… ceva lipsește,” murmură el, dând din urechi.
Numără farfuriile:
„Una pentru mine. Una pentru mama. Una pentru tata. Una pentru bunica. Una pentru bunicul. Una pentru Verișoara Daria…”
Se opri. Ridică sprâncenele și își duse lăbuța la bărbie.
„Și una în plus,” spuse el cu hotărâre.
Din colț, Daria, o iepuroaică zglobie, sări aproape pe scaun.
„O farfurie în plus? Pentru cine? Pentru Moș Crăciun? El mănâncă biscuiții de lângă brad!”
Luca râse încet.
„Nu pentru Moșul. Pentru oricine ar putea avea nevoie. Poate un oaspete rătăcit. Poate cineva singur. Poate un vecin care n-a apucat să pregătească nimic.”
Bunica își înfășură șalul și îl privi cu ochi blânzi.
„Vai, Luca, ce gând frumos! O farfurie în plus e ca o ușă deschisă.”
Tata, care tocmai aducea o oală cu supă de morcovi, zâmbi.
„Dar trebuie să fie și un scaun în plus, nu doar farfuria.”
„Și un cântec în plus!” adăugă mama, punând pe masă o tavă cu plăcinte mici, aburinde.
Daria începu să fredoneze imediat:
„Tra-la-la, e Ajunul, tra-la-la!”
„Daria,” spuse Luca, chicotind, „cânți înainte să înveți versurile.”
„Nu-i nimic,” răspunse ea. „Le inventez!”
Luca luă o farfurie albă, cu margine albastră, și o puse la capătul mesei, lângă un scaun mic. Apoi a așezat un șervețel ca un brăduț și un pahar cu apă.
„Gata,” spuse el, mulțumit. „Farfuria în plus e pregătită.”
În acel moment, de afară se auzi un clinchet. Nu era sperietor, mai mult ca un clopoțel care a râs.
„Ați auzit?” întrebă Daria, cu ochii mari.
„Am auzit,” spuse Luca calm. „Hai să vedem.”
Și, cu inimile pline de căldură, iepurașii se îndreptară spre ușă, în timp ce zăpada continua să danseze în lumina lunii.
Capitolul 2: Clopoțelul din zăpadă
Când Luca deschise ușa, un vânticel rece îi ciufuli mustățile. Dar mirosul de iarnă era proaspăt și vesel, ca o felie de măr.
Pe cărare, în zăpadă, era… un clopoțel mic, auriu, care se legăna singur, de parcă făcea cu ochiul.
„Un clopoțel!” exclamă Daria. „Poate e al renilor!”
Bunicul își puse ochelarii pe nas.
„Sau poate e al cuiva din sat.”
Luca se aplecă, îl ridică atent și ascultă. Clopoțelul suna foarte fin: „cling-cling”, ca o șoaptă veselă.
Deodată, se auzi dinspre pădure un alt sunet: un „la-la-la” timid, aproape ca un cântec care se ascunde.
„Cine cântă?” întrebă mama.
„Eu cred că e cineva care încearcă să fie curajos,” spuse Luca. „Haideți, dar încet. Să nu speriem pe nimeni.”
Au mers pe potecă, urmând urmele mici din zăpadă. Nu erau urme de lup sau de ceva înfricoșător, ci urme fine, ca de lăbuțe ușoare.
Din spatele unui tufiș, se auzi o voce:
„Nu vă supărați… e cineva acolo?”
Daria se lipi de Luca.
„E… e un spiriduș?”
„Spiridușii nu spun «nu vă supărați», ei apar și dispar,” șopti bunicul, amuzat.
Luca se apropie și spuse blând:
„Bună! Suntem iepurași. Nu te supărăm. Cine ești?”
Din tufiș ieși o veveriță mică, cu o căciuliță verde pe cap. Căciulița îi stătea puțin strâmb, iar coada îi era plină de fulgi.
„Eu sunt Mira,” spuse veverița. „Am venit cu corul de colinde… dar m-am rătăcit. Și… și mi-a căzut clopoțelul de la căciulă.”
Daria ridică clopoțelul sus.
„Ăsta?”
„Da!” Mira sări de bucurie. „E al meu! Fără el, corul nu mă aude când intru la refren.”
Mama se aplecă.
„Ești înghețată? Vrei să vii la noi să te încălzești?”
Mira își frecă lăbuțele.
„Mi-e puțin frig. Și mi-e și… rușine. Corul e mare, toți cântă tare. Eu cânt mai încet.”
Luca își înclină capul.
„Știi, și noi avem o farfurie în plus. Și un scaun în plus. Și… putem avea și un cântec în plus.”
Veverița își lumină ochii.
„Chiar? Pentru mine?”
„Pentru tine și pentru oricine,” spuse Luca. „La noi, masa are loc pentru încă o poveste.”
Bunica zâmbi larg.
„Și pentru încă o inimă.”
Daria se învârti în jurul Mirei.
„Și pentru încă o glumă! Uite una: de ce nu se supără niciodată un morcov? Pentru că… are rădăcini!”
Tata râse.
„Nu știu dacă e glumă sau… salată.”
Mira chicoti, iar chicotitul ei era ca o scânteie mică într-un borcan.
„Hai,” spuse Luca. „Înapoi acasă. Zăpada e frumoasă, dar supa e mai frumoasă.”
Și au pornit, iar clopoțelul, prins la loc pe căciulița Mirei, suna fericit la fiecare pas: „cling-cling”, ca și cum ar fi spus „Bine ai venit”.
Capitolul 3: Corul de lângă sobă
În vizuină, căldura i-a îmbrățișat imediat. Mira își scutură coada, iar fulgii au zburat ca niște steluțe mici. Luca îi întinse un prosop moale.
„Mulțumesc,” spuse Mira, privind masa. „E… atât de frumos aranjată.”
„Luca e maestru la aranjat,” spuse bunicul. „Dacă ar putea, ar aranja și norii pe cer, pe rânduri.”
„Aș lăsa totuși un nor în plus,” răspunse Luca, râzând. „Pentru ploaia de primăvară.”
Daria trase scaunul de la capătul mesei.
„Uite! Asta e farfuria ta!”
Mira rămase un pic pe loc, ca și cum nu era sigură dacă are voie să fie atât de fericită.
„Dar… dacă vine altcineva?”
Luca clipi calm.
„Atunci punem încă una. Putem pune multe. Avem farfurii. Avem și inimă.”
Bunica aduse o pâinică rotundă și o puse în mijloc.
„Pâinea e ca un cerc. În cerc, intră toți.”
Tata turnă supă în boluri.
„Și supa e ca o îmbrățișare care se poate mânca.”
Daria încercă să bea și se păta pe bot.
„Uite, supa m-a pupat!”
Toți râseră. Mira râse și ea, din ce în ce mai ușor.
După ce au mâncat, mama scoase o cutie cu biscuiți în formă de stea.
„Acum… colindăm? Ajunul fără cântec e ca sania fără zăpadă.”
„Știu un colind!” spuse Daria, foarte repede. „Se numește «Tra-la-la, bradul are…»”
„Mai încet,” o opri Luca. „Să începem împreună. Mira, vrei să conduci tu?”
Mira își îndreptă căciulița și își atinse clopoțelul.
„Eu? Dar eu cânt încet.”
„Atunci noi cântăm încet cu tine,” spuse Luca. „Și dacă vrei, când ajungem la refren, clopoțelul tău poate fi dirijor.”
Mira înghiți în sec, apoi zâmbi.
„Bine… încerc.”
S-au așezat lângă sobă. Flacăra făcea umbre jucăușe pe pereți, ca niște iepurași dansatori.
Mira începu:
„Bună seara, gazdă aleasă…”
Vocea ei era mică, dar clară, ca un fulg care știe unde să cadă.
Luca intră după ea, liniștit:
„Am venit și noi la dumneavoastră…”
Apoi mama, tata, bunicii și Daria. Daria cânta cam tare, dar Luca îi făcu cu ochiul, iar ea încercă să se potrivească.
La refren, Mira mișcă puțin capul și clopoțelul sună: „cling-cling”.
Toți izbucniră în râs, pentru că sunetul părea să spună „Bravo!”
„Vezi?” spuse Luca. „Când cântăm împreună, nu există «prea încet».”
Mira își strânse lăbuțele.
„Nimeni nu mi-a spus asta.”
„Atunci să mai spunem o dată,” spuse bunica. „Aici, toți au loc.”
Au mai cântat un colind, apoi încă unul. Între cântece, Daria spunea glume.
„De ce bradul nu merge la școală?” întrebă ea.
„Nu știu,” zise tata, jucând rolul.
„Pentru că… deja are ace!”
Bunicul râse atât de tare încât ochelarii i s-au aburit.
„Asta chiar e bună!”
Mira râdea acum fără să se mai ascundă. Și, încet-încet, s-a întâmplat ceva magic: în colțul camerei, lângă fereastră, ghirlanda părea să lumineze mai tare, ca și cum râsetele o hrăneau.
Atunci se auzi o bătaie ușoară în ușă: „toc-toc”.
Toți tăcură o secundă, doar ca să audă mai bine. Nu era o bătaie speriată, ci una politicoasă, de parcă cineva spunea: „Bună… pot?”
Luca se ridică și zâmbi.
„Se pare că farfuria în plus știa ceva.”
Capitolul 4: Încă o voce, încă un loc
Luca deschise ușa și în prag apăru un arici mic, cu o eșarfă galbenă. Nici nu se scuturase bine de zăpadă, că deja încerca să pară foarte serios.
„Bună seara,” spuse ariciul. „Îmi cer scuze că deranjez. Eu sunt Radu. Căutam… corul de colinde. I-am auzit, dar cred că am luat-o pe altă potecă.”
Daria șopti:
„Toată lumea se rătăcește azi. Poate potecile joacă șotron.”
„Intră,” spuse Luca. „Nu deranjezi deloc.”
Radu păși înăuntru și văzu masa. Ochii i se măriră.
„Aveți o farfurie în plus…”
„Da,” spuse Luca. „Te aștepta.”
Radu își strânse eșarfa.
„Dar eu sunt arici. Am ace. Poate vă zgârii scaunele. Poate nu… nu e potrivit.”
Bunica îl privi cu blândețe.
„Dragul meu, acele tale sunt ca niște mici stele. Nu te fac mai puțin potrivit. Te fac… tu.”
Tata aduse o pernă groasă.
„Uite, punem perna asta pe scaun. Scaunul e fericit, tu ești fericit. Toată lumea câștigă.”
Radu clipi des.
„Chiar… nu vă supărați?”
„Nu,” spuse Luca. „Noi ne bucurăm.”
Mira sări în față.
„Radu! Ești din cor? Eu sunt Mira! M-am rătăcit și eu. Dar acum cântăm aici!”
Radu zâmbi, ușurat.
„Atunci n-am pierdut chiar tot. Am găsit… altă scenă.”
Daria ridică o linguriță.
„Aici scena e masa!”
Au mâncat împreună. Radu a gustat supa și a zis:
„E cea mai bună supă de Ajun.”
Tata se prefăcu foarte mândru.
„E rețeta secretă: morcovi, iubire și un pic de răbdare.”
„Răbdare?” întrebă Daria. „Unde se cumpără?”
„Se crește,” spuse Luca, liniștit. „Ca o plantă.”
După cină, Luca aduse o cutie cu panglici și hârtie colorată.
„Am o idee,” spuse el. „Dacă tot am adunat un mini-cor, putem face ceva pentru sat. Putem lăsa… mici surprize.”
„Surprize?” întrebă Mira.
„Da,” spuse Luca. „Bilețele cu urări, câte unul la fiecare ușă. Și poate un biscuițel.”
Daria bătu din palme.
„Și un desen cu un morcov care are rădăcini!”
„Poate și un cântec scurt,” adăugă mama. „Cei care sunt singuri să audă o voce.”
Radu își drese glasul.
„Pot cânta și eu. Eu cânt tare. Dar pot și încet, dacă trebuie.”
„Perfect,” spuse Luca. „În cor, fiecare voce contează. Unele sunt ca fulgii, altele ca clopoțeii.”
Au scris bilețele: „Crăciun fericit!”, „Să ai o seară caldă!”, „Ești important!”, „Dacă vrei, mâine colindăm împreună!”
Apoi au împachetat biscuiți în șervețele, legați cu panglici.
Când totul a fost gata, au ieșit pe potecă, cu pași mici și atenți. Nu era niciun pericol; satul dormea liniștit, iar luminițe se vedeau prin ferestre, ca niște licurici de iarnă.
La fiecare ușă, lăsau un bilețel și un biscuițel. Uneori, cineva deschidea și spunea:
„Ooo! Ce surpriză!”
Iar Luca răspundea:
„E de la corul de Ajun.”
Daria adăuga:
„Și de la morcovi!”
Mira suna clopoțelul: „cling-cling”, iar Radu fredona o notă joasă, ca un contrabas mic.
După câteva case, o pisică bătrânică deschise ușa, în halat pufos.
„Cine e acolo?”
„Noi,” spuse Luca. „V-am adus un biscuițel și un gând bun.”
Pisica își duse lăbuța la piept.
„Vai… mulțumesc. Credeam că în seara asta nu mă vizitează nimeni.”
„Atunci am nimerit bine,” spuse Luca.
Pisica zâmbi.
„Dacă mai aveți un cântec…”
Și au cântat chiar acolo, sub felinar, un colind scurt. Nu tare, nu perfect, dar plin de lumină.
Când au terminat, pisica avea ochii umezi, dar zâmbea.
„Ați făcut Ajunul să sune ca o inimă.”
Luca își simți urechile calde.
„Asta e magia: când o împarți, crește.”
S-au întors acasă, iar zăpada scânteia de parcă ascultase și ea.
Capitolul 5: Lingura de lemn așteaptă
În vizuină, focul încă ardea domol. Luca strânse panglicile rămase și le puse într-o cutie, ordonat. Mira și Radu stăteau lângă sobă, cu obrajii roșii de la frig și de la atâta râs.
Daria căscă.
„Eu cred că zăpada cântă și ea când doarme.”
„Poate,” spuse mama. „Doar că noi nu o auzim mereu.”
Bunicul se întinse și spuse:
„Ce Ajun! Am avut farfurie în plus, cântec în plus și… prieteni în plus.”
Radu își strânse eșarfa.
„Vă mulțumesc că m-ați primit. Eu… uneori mă simt ciudat cu acele mele. Dar aici n-a contat.”
„A contat,” spuse Luca, calm. „A contat că ai venit. Că ai bătut la ușă. Că ai cântat. Asta te face parte din poveste.”
Mira își atinse clopoțelul.
„Și eu am învățat că vocea mea e bună, chiar dacă e mică.”
Daria ridică un deget.
„Și eu am învățat că glumele cu morcovi sunt… aproape mereu bune.”
„Aproape,” repetă tata, râzând.
Luca se apropie de masă. Farfuria în plus era încă acolo, curată acum, cu șervețelul-brăduț puțin desfăcut, ca după o petrecere.
Luca luă o lingură de lemn, netedă și caldă la atingere, pe care o foloseau la supă. O privi o clipă, ca și cum lingura era un obiect important, un fel de „semn”.
„Știți ce vreau?” spuse el.
„Ce?” întrebă toți, aproape în același timp.
„Vreau să lăsăm lingura asta aici, pe masă, lângă farfuria în plus,” spuse Luca. „Ca să ne amintească. Că oricând poate veni cineva. Și că noi putem spune: «Da, intră».”
Bunica dădu din cap.
„O lingură de lemn… simplă, dar bună. Ca bunătatea.”
Mama o așeză cu grijă lângă farfurie.
„Gata. Așteaptă.”
Mira se apropie și atinse lingura ușor, ca pe un talisman.
„E frumoasă.”
Radu zâmbi.
„Și nu are ace.”
„Nu,” spuse Luca. „Dar are loc pentru toți.”
Daria își sprijini capul pe umărul bunicii.
„Lingura asta e ca o invitație.”
„Exact,” spuse Luca, privind masa. Luminițele din ghirlandă pâlpâiau liniștit, iar în aer plutea miros de scorțișoară și brad.
Afară, ninsoarea se domolea. Înăuntru, liniștea era moale și prietenoasă.
Înainte să se culce, Mira întrebă:
„Luca… dacă mâine vine iar cineva?”
Luca zâmbi, cu vocea lui așezată.
„Atunci punem apă în pahar, îndreptăm șervețelul și… lingura de lemn știe ce are de făcut.”
„Ce?” întrebă Daria somnoroasă.
„Să fie gata,” spuse Luca. „Să spună fără cuvinte: «Ești binevenit».”
Și, în lumina caldă, cu râsete încă agățate de tavan ca niște globuri invizibile, iepurașul Luca adormi fericit, știind că, la masa lor, mereu va exista un loc în plus. Lingura de lemn rămase așezată, cuminte, lângă farfuria în plus, ca o mică promisiune de Crăciun.
