Capitolul 1: Zăpada care face „șșș”
În seara când fulgii cădeau încet, ca niște pene luminoase, Matei, un băiețel de 7 ani, stătea lipit de fereastră. Pe stradă, beculețele de Crăciun clipceau roșu, verde și auriu, ca și cum făceau cu ochiul.
„Uite, mamă! Parcă orașul poartă o haină de sclipici!”
Mama i-a netezit părul. „Și tu porți o idee pe față. Ce ți-a venit?”
Matei a zâmbit până la urechi. „Vreau să organizez un spectacol de Crăciun! Unul adevărat, cu cântece, glume și… poate un ren din carton!”
Tata a ridicat sprâncenele, jucându-se serios. „Domnul Director de Spectacol, aveți și plan?”
„Am!” a spus Matei repede. A scos din buzunar o hârtie îndoită. Pe ea era o listă, scrisă strâmb, dar hotărât:
1) Echipa
2) Repetiții
3) Lumini
4) Surpriză
„E super,” a zis mama. „Dar pentru un spectacol trebuie răbdare.”
„Am răbdare!” a zis Matei. Apoi, după două secunde, a întrebat: „Acum începem?”
Tata a râs. „Uite, chiar acum poți începe cu pasul unu: echipa.”
În același moment, cineva a bătut la ușă: toc-toc-toc, ca un mic tambur. Era vecina de la parter, doamna Ileana, cu o cutie plină de globuri.
„Bună seara! Am găsit globuri în plus. Poate le folosiți la… ce lucrați voi acolo?”
Matei a sărit. „La spectacol! Vreți să veniți și dumneavoastră?”
Doamna Ileana a clipit amuzată. „Eu? Dacă îmi dai un rol fără să alerg, vin!”
„Perfect!” a spus Matei. „O să fiți… Povestitoarea cu Globuri!”
Doamna Ileana a râs, iar globurile au sunat ca niște clopoței. Afară, ninsoarea făcea „șșș” peste trotuar, ca și cum spunea: „Da, începe aventura.”
Capitolul 2: Repetiții cu biscuiți și clopoței
A doua zi, Matei a adunat echipa în sufragerie. A venit Sara, prietena lui de pe scară, cu un pulover cu un om de zăpadă. A venit și Vlad, care avea o tobă mică și o energie cât trei oameni.
„Reguli!” a zis Matei, ținând hârtia ca un adevărat șef. „Unu: ne ascultăm. Doi: repetăm de mai multe ori. Trei: nu mâncăm recuzita.”
Vlad a ridicat mâna. „Dar dacă recuzita e un baton de ciocolată?”
„Atunci… e recuzită foarte periculoasă,” a zis Matei serios. Toți au râs.
Doamna Ileana s-a așezat pe un scaun cu cutia ei de globuri. „Eu sunt gata să povestesc. Dar am și o întrebare: unde e scena?”
Matei a arătat spre covor. „Aici! Scena noastră e moale, să nu alunece nimeni.”
Sara a făcut o piruetă mică. „Și ce fac eu?”
„Tu cânți refrenul. Unul scurt, ca să nu rămânem fără voce până la final.”
Vlad a bătut încet în tobă: bum-bum. „Și eu?”
„Tu faci ritmul și… dacă vrei, poți fi și elf.”
Vlad a sărit. „Elf cu tobă! Da!”
Repetiția a început. Matei le-a arătat cum să intre: întâi Povestitoarea cu Globuri, apoi cântecul, apoi gluma cu renul din carton.
„Gluma e importantă,” a spus Matei. „Dar să fie blândă.”
„Am una!” a zis Vlad. „De ce nu poartă omul de zăpadă pălărie în casă?”
„De ce?” au întrebat toți.
„Fiindcă… se topește de rușine!” Vlad a râs primul, apoi s-au molipsit și ceilalți.
Totul părea perfect… până când Matei a observat ceva. „Stai! N-avem lumini pentru scenă.”
Sara a arătat spre brad. „Putem lua instalația!”
Mama, care asculta din bucătărie, a spus: „Instalația de pe brad rămâne pe brad. Dar pot să vă dau un șir de luminițe pentru fereastră.”
Matei a strâns pumnii, hotărât. „Bine. Găsim altă soluție. Răbdare.”
A spus „răbdare” ca și cum ar fi fost o pătură caldă. Și, ca să le fie mai ușor să aștepte, mama le-a adus biscuiți în formă de stele.
„Repetăm de încă două ori,” a zis Matei, mușcând o stea cu grijă. „Și apoi facem planul pentru lumini.”
„Două ori?” a întrebat Vlad. „Dar eu vreau acum să fie gata!”
Matei s-a uitat la el și a zis calm: „Și eu vreau. Dar spectacolul iese frumos când ai răbdare. Ca un om de zăpadă: dacă te grăbești, îi pui nasul în loc de ureche.”
Toți au râs din nou. Și au repetat. O dată. Încă o dată. Și încă puțin, fiindcă brusc le plăcea.
Capitolul 3: Mica surpriză a luminilor
Seara, Matei a ieșit cu tata până la magazinul de la colț. Zăpada scârțâia ușor sub ghete, iar aerul mirosea a fum dulce și a portocale.
„Tati,” a zis Matei, „dacă nu găsim lumini, ce facem?”
Tata i-a strâns mâna. „Atunci inventăm. Uneori, Crăciunul iubește invențiile.”
În magazin, vânzătoarea, o doamnă cu cercei în formă de clopoței, a zis: „Căutați ceva special?”
„Lumini pentru un spectacol,” a spus Matei. „Suntem o trupă.”
„O trupă?” a repetat ea, încântată. „Atunci am ceva pentru voi.”
A scos o cutie cu luminițe mici, albe, ca niște fulgi. „Nu sunt multe, dar sclipesc frumos. Și… am și panglici argintii, cadou.”
Matei a rămas cu gura puțin deschisă. „Chiar cadou?”
„Cadou, pentru că îmi place când copiii fac lucruri împreună,” a spus doamna. „Dar să promiți ceva: să ai răbdare când le așezi. Că se încurcă ușor.”
Matei a dat din cap. „Promit!”
Acasă, echipa a început să monteze luminițele pe marginea bibliotecii, ca un chenar de gheață strălucitoare. La început, firul s-a înnodit.
Vlad a oftat tare. „Gata, eu trag și se desface!”
„Nu trage,” a spus Matei repede, dar blând. „Uite, facem încet. Un nod pe rând.”
Sara a șoptit: „Ca atunci când desfaci șireturile după ce ai alergat.”
Matei a zâmbit. „Exact.”
Doamna Ileana s-a aplecat și a zis: „Eu am dezlegat noduri mai încăpățânate decât acesta. Am avut odată o pungă care…”
„Doamna Ileana,” a râs Matei, „povestea asta o păstrăm pentru scenă!”
Au lucrat încet, cu degete atente, iar nodul s-a dat bătut. Când au aprins luminițele, camera s-a umplut de o strălucire moale, ca laptele cu vanilie.
„Uau,” a zis Vlad. „E ca în vitrine!”
Matei s-a uitat la scenă și inima i-a făcut un salt mic. „Acum chiar avem spectacol.”
Capitolul 4: Spectacolul și întâlnirea de după
În Ajun, au invitat câțiva vecini și doi colegi de clasă. Sufrageria mirosea a brad, a scorțișoară și a emoții. Matei stătea după „cortină”, adică după o pătură prinsă de două scaune.
„Ești gata?” a șoptit Sara.
Matei a inspirat. „Sunt. Și dacă greșim… continuăm.”
„Asta e vorbă de director adevărat,” a zis Vlad, potrivindu-și o căciuliță verde de elf.
Doamna Ileana a făcut un semn cu globul cel mai lucios. „Începem.”
A ieșit pe „scenă” și a spus, cu voce caldă: „Bună seara! În seara asta, fulgii au venit să asculte o poveste. Dacă au urechi… sigur au, că altfel cum aud «șșș» când cad?”
Oamenii au râs încet. Luminițele clipeau ca niște licurici de iarnă.
Apoi a intrat Sara și a cântat un refren simplu, cu voce clară:
„Ninge lin, ninge ușor,
Inima râde, nu-i dor…”
Vlad a ținut ritmul cu toba, bum-bum, ca o inimă veselă.
A venit rândul lui Matei. El a adus „renul” din carton, cu un nas roșu lipit strâmb, intenționat.
„Bună seara,” a zis Matei, făcând voce groasă. „Eu sunt Renul Roni. Am o problemă: mi-am pierdut… clopoțeii!”
„Unde?” a întrebat Sara, jucându-și rolul.
Matei s-a prefăcut că se uită sub ren. „Aici nu. Aici e doar… coada!”
Toată lumea a râs, iar Matei a simțit că obrajii i se încălzesc, ca și cum avea și el un nas roșu.
La final, doamna Ileana a ridicat globul și a spus: „Și așa, cu răbdare, cu prieteni și cu luminițe, Crăciunul se face și mai mare.”
Aplauzele au umplut camera. Matei s-a înclinat. „Mulțumim! Și… avem o invitație!”
Tata a întrebat din public: „O invitație?”
Matei a zâmbit. „Da. Peste o săptămână, facem iar o întâlnire. Nu neapărat spectacol… poate repetăm ceva nou. Sau citim povești. Dar ne vedem aici, la aceeași oră!”
Sara a strigat: „Și aduc eu biscuiți!”
Vlad a bătut în tobă, foarte serios. „Ședință aprobată!”
Doamna Ileana a încheiat, șoptind ca o ninsoare: „Atunci e un rendez-vous de iarnă.”
În timp ce vecinii își puneau paltoanele, Matei a privit pe fereastră. Zăpada continua să cadă, luminată de beculețele de afară. Și i s-a părut că fulgii spuneau iar „șșș”, de data asta ca un secret fericit: „Ai avut răbdare. Și uite ce frumos a ieșit.”
