O steluță în carte
Într-o dimineață de decembrie, Andrei, băiat de șapte ani, se trezește cu nasul rece și cu miros de scorțișoară în bucătărie. Afară ninge mărunt, ca și cum norii ar presăra zahăr peste oraș. Pe masă îl așteaptă cana lui mică, cu un ren desenat, iar lângă cană stă cartea lui preferată cu povești de iarnă.
Când o deschide la întâmplare, între două pagini lucie, vede ceva sclipind. O steluță mică din confetti strălucește ca o picătură de cer. Este doar așezată acolo, ușor de scos. Andrei suflă ușurel și steluța alunecă pe masă. Zâmbește larg. Cine a lăsat-o? Știe deja răspunsul: Spiridușul Poznaș de Crăciun a sosit în casă!
Se aude un chicotit minuscul prin apropierea bradului. Globurile își ating pereții și clopoțeii cântă încet, ca și cum și-ar spune “bună dimineața”. Andrei se uită la șosetele lui: sunt două, dar nu la fel. Una cu buline, una cu dungi. Evident, o pozna mică.
Deschide frigiderul. Un morcov a migrat pe raftul de sus, lângă borcanul cu gem. În borcanul cu zahăr a apărut un băț de scorțișoară înfipt ca o corabie. Peste tot sunt semne că Spiridușul a trecut pe acolo. Dar nimic nu e speriat sau greu. Totul e ca un joc cu râsete.
Andrei pune steluța din confetti la adăpost, în buzunarul pijamalei. “Te-am văzut, Spiridușule”, șoptește el, cu gura strânsă, de parcă ar păstra un secret delicios. Apoi închide cartea ușor, ca și cum ar pune un fulg la culcare, și pornește prin casă să descopere ce alte surprize ascunde dimineața.
Urme de sclipici și idei
În hol, pe covor, sunt pași minusculi din sclipici argintiu, ca niște puncte de stea scăpate pe Pământ. O mănușă de-a lui a dispărut din cuier; în locul ei, un clopoțel stă agățat, clinchetind blând. Pe masă, creionul roșu nu se mai vede. O fi navigat pe undeva?
Andrei nu se supără. Se așază pe podea și desenează o hartă a casei: camera lui, bucătăria, holul, locul bradului. Desenează și săgeți, și X-uri unde au apărut pozne. Între timp, pașii de sclipici par să spună o poveste: de la brad către fereastră, de la fereastră către bibliotecă, de la bibliotecă înapoi la masă. “O fi o rută de întors?” se gândește Andrei.
Deschide iar cartea. Se oprește la o poveste despre un far care ghidează corăbiile noaptea. Lumina farului e ca o mână caldă pe mare. Andrei se luminează la față. “Dacă spiridușul mută lucrurile ca să se joace, poate vrea să învăț ceva din joc. Poate trebuie să clădesc un far mic, ca lucrurile să găsească drumul înapoi.”
Închide ochii și își imaginează un far cât o cană. Un far prietenos, cu dungi roșii și albe, cu o lumină blândă. Apoi deschide ochii și dă din cap hotărât. În decembrie, orice idee bună pare să miroasă a scorțișoară și portocală. “Am o idee”, șoptește el, și un chicotit mic, de undeva de după perdea, răspunde: “Hi-hi!”
Începe să adune ce-i trebuie. Un borcan limpede, gol, așteaptă pe marginea chiuvetei. Pe birou are hârtie roșie și albă, foarfecă cu vârf rotund și bandă adezivă. În cutia de jucării, o luminiță mică, cu baterie, stă ca o stea care vrea să fie aprinsă. Andrei simte că totul capătă ritmul unui colind vesel.
Farul Întoarcerilor
“Mami, pot folosi borcanul gol?” întreabă Andrei, intrând în bucătărie cu pas topăitor. “Desigur, puiule. Ai grijă la foarfecă”, spune mama, zâmbind. Andrei dă din cap. “Promit.”
Pe birou, taie fâșii de hârtie. Le lipește pe borcan, roșu-alb, roșu-alb, ca un pulover de Crăciun. Dintr-un carton, face un acoperiș mic, rotund, și îl fixează cu bandă. Pe acoperiș desenează o ușă minusculă, pentru Spiriduș. În borcan, pune luminița cu baterie. Când apasă butonul, un halou cald se aprinde, ca un zâmbet.
Andrei își ține răsuflarea. Farul stă pe pervaz, lângă brad, ca un frate mai mic al unei stele. “Se numește Farul Întoarcerilor”, spune el cu mândrie. În jur, pașii de sclipici se adună, ca niște fire de lumină care vor să asculte.
Stinge lumina din cameră. Rămâne doar farul, licărind blând, rotunjind umbrele. Și atunci se întâmplă ceva viu și jucăuș: mănușa dispărută alunecă de sub canapea, plutind pe podea de parcă ar fi pe o mare liniștită. Creionul roșu își face drum din spatele cărților, trăgând după el o fâșie de panglică aurie. Un glob albastru, cu o stea în mijloc, se apropie clinchetind.
Andrei râde cu ochii. Nu e niciun zgomot mare, doar foșnet de hârtie și clinchet mic de clopoțel. Ca într-o poveste, obiectele se opresc lângă far și se așază cuminți la locul lor. Șoseta cu dungi își găsește perechea cu buline. Creionul se așază pe masă, gata de desen. Globul revine în brad, exact în cuibul lui.
Dinspre draperie, un vârf de căciuliță roșie se arată o clipă, apoi dispare. Un râs mic, lucios ca un fulg de gheață, plutește prin aer. “Mulțumesc”, șoptește Andrei, iar lumina farului clipăie, ca un ochi de spiriduș.
Lecția din joacă
A doua zi, Andrei își găsește steluța din confetti pe birou, lângă o fărâmă de portocală care miroase a vacanță. Lângă far, sunt scrise cu boabe de orez trei cuvinte: “Joacă. Lumină. Învățare.” Andrei le citește încet, cu grijă, ca să nu răspândească orezul. “Asta vrei să-mi spui, Spiridușule? Că învățăm jucându-ne?”
Își amintește cum a măsurat fâșiile, cum a potrivit acoperișul, cum a desenat harta. A învățat să observe, să gândescă pașii, să aștepte cu răbdare. La fiecare pozna mică, a găsit un zâmbet și o idee. Simte în piept o căldură bună, ca un ceai dulce.
Se așază la brad, cu farul alături, și deschide iar cartea cu povești. Între pagini, steluța din confetti stă acum ca un semn de carte. E ușor de scos, dar Andrei alege să o păstreze acolo, ca o promisiune. “Mulțumesc pentru joc”, spune el, rar, ca un colind. De după perdea, se aude un “hi-hi” vesel.
Seara, zăpada cade mai hotărât, iar casa toată miroase a cozonac. Mama aprinde o lumânare parfumată, tata pune o muzică blândă. Farul Întoarcerilor luminează ca o stea mică de veghe. Andrei își pune șosetele, cele potrivite de data asta, și râde. Se simte în siguranță, iubit și curios.
Când închide ochii, își imaginează marea liniștită a podelei, corăbii de jucărie, obiecte care știu drumul spre casă. Își imaginează Spiridușul Poznaș, mic și sprinten, care oftează fericit că planul lui a reușit. Nu a vrut să supere pe nimeni. A vrut să aprindă o lumină în joacă.
Înainte să adoarmă, Andrei șoptește spre fereastră: “Să rămâi aproape, te rog.” Farul clipăie, iar undeva, într-un colț de cameră, un clinchet de clopoțel răspunde. Decembrie continuă, plin de râsete, surprize și tandrețe. Iar în casa lor, o lumină mică îi ghidează mereu: lumina din joacă, ce aduce toate lucrurile, și inimile, înapoi la locul lor.
