Capitolul 1: Zborul pe dos și planul de prietenie
Sub cerul colorat ca un curcubeu vărsat din borcan, într-o pădure unde copacii aveau frunze în formă de inimă și ciupercile râdeau la fiecare adiere de vânt, trăia Flutura — o fetiță-fée cu părul strălucitor ca stelele și aripi sclipicioase de mătase violetă. Flutura era mică cât o floare de păpădie, dar avea o inimă cât o prăjitură de ciocolată (adică enormă, după standardele pădurii).
Flutura avea o problemă: n-avea niciun prieten-om. Nu că nu ar fi avut amici printre firişoarele de iarbă sau broscuțele care făceau "croak!" pe limba lor, dar Flutura visa să aibă măcar un prieten om adevărat, cu care să joace șotron pe pietricele, să-l învețe să sară peste păpădii și să-i povestească toate secretele universului fantastic.
Într-o dimineață, trăgându-și ciorapii roz peste genunchii de fée (fără degete, evident!), Flutura exclamă:
— Azi e ziua! Mă duc să găsesc un prieten om, dar nu oricum, ci în timpul unei AVENTURI VRAJITOREȘTI!
Și cum îi stătea bine unei fée, Flutura și-a lăsat praf de stele în urma ei și a pornit zburând... pe dos! Pur și simplu și-a luat aripile la spate și-a făcut trei looping-uri, căci auzise că oamenii apreciază figurile trăsnite.
Pe drum, s-a împiedicat de o crenguță și a căzut în cap, drept într-un cuib de veverițe. Veverițele, care făceau gimnastică de dimineață, s-au oprit brusc și au început să râdă cu gurițele pline de alune.
— Flutura, ce-i cu tine? Te-ai rătăcit în cuibul nostru? a întrebat Veverița Ela, cu coada ca un motan infoiat.
— Eu mă rătăcesc doar de două ori pe zi, azi e a treia, deci e semn bun! Vreau să găsesc o comoară și, cu ea, un prieten om.
Veverițele au sărit de pe ramuri și au început să țopăie în jurul ei, cotrobăind prin cuib după idei.
— Poate ar trebui să-i duci o prăjitură magică! Sau o piatră care râde! Sugera una.
— Sau să faci un dans al prieteniei! Sugera alta.
Flutura le-a mulțumit și a pornit mai departe, gândindu-se la ce comoară să caute. Nici nu a apucat să zboare pe lângă lacul cu broaște cântărețe, că a dat nas în nas (sau nas în cioc) cu un corb bătrân și posac.
Capitolul 2: Corbul posac și lista de comori
Corbul, care se chema Domnul Cărcotaș, era atât de negru că nici umbra nu-l recunoștea. Stătea cocoțat pe o creangă, cu ochelari la ochi și un carnețel în cioc.
— Fée mică, unde zbori așa grăbită? Ești pe dos! a cârâit corbul.
— Caut o comoară. Dar nu orice comoară! Cea mai prețioasă comoară din pădure, ca să-mi fac un prieten om. Știi cumva ce ar putea fi?
— Hmmm, a comentat corbul, scărpinându-se cu o aripă. Oamenii sunt foarte ciudați. Pentru unii, comoara e o carte cu povești. Pentru alții, o piatră sclipitoare. Dar, pentru toți, cel mai prețios lucru e... râsul!
Flutura a bătut din palme încântată:
— Dar eu știu să fac oamenii să râdă! Îmi iese perfect dansul broscoiului răsturnat și gluma cu pisica ce latră! Poate așa găsesc un prieten om, dacă-l fac să râdă!
Corbul i-a întins lista lui de comori, scrisă cu litere mici:
1. O pană de curcubeu
2. O picătură de ploaie care cântă
3. O poveste care nu s-a spus niciodată
4. Râsul unui copil
Flutura a privit lista și-a hotărât:
— Le voi găsi pe toate! Și-acum, să încep cu pană de curcubeu!
Și-a sărit în sus, de a scăpat două glittere din buzunar. Corbul a râs pe furiș, iar Flutura a pornit spre dealul de curcubeu, unde norii făceau baloane din vată dulce.
Capitolul 3: Curcubeul balansoar și dansul broscoiului răsturnat
Ajunsă la dealul de curcubeu, Flutura a văzut că un nor grăsun și pufos se legăna pe culorile strălucitoare.
— Norule, norule, îmi dai o pană de curcubeu? a rugat Flutura, făcând ochii mari și sclipici pe gene.
Norul a dat din colțul gurii (căci toți norii au guri, dar doar cei foarte veseli le arată).
— Doar dacă mă faci să râd! Azi sunt trist, mi s-au udat șosetele și s-a topit vata de zahăr din cap.
Flutura s-a gândit rapid. Știa exact ce-l făcea pe nor să râdă data trecută când plouase pe dos: dansul broscoiului răsturnat! S-a dat de trei ori peste cap, s-a așezat pe spate și-a început să dea din picioare ca o broască leneșă ce încearcă să cânte la fluier. Norul a început să tremure de râs, iar picurii de apă i-au zburat din burică.
— Ha-ha-ha, Flutura, nu pot să cred! Uite, ia o pană de curcubeu! i-a spus norul și i-a împins o pană colorată, moale și parfumată ca florile după ploaie.
Cu pana la purtător, Flutura și-a continuat drumul spre lac, să caute picătura de ploaie care cântă.
Lacul era plin de broaște entuziasmate, care cântau un cântec despre gărgărițe și ploaie cu ciocolată. Flutura s-a apropiat, zâmbind:
— Broaștelor, știți unde pot găsi o picătură de ploaie care cântă?
Broasca Dirijor a ridicat o baghetă de trestie:
— Avem una, dar nu ți-o dăm decât dacă ne faci pe toate să râdem! Să vedem, fée, ce știi!
Flutura și-a pus pana de curcubeu în păr, a sărit pe o frunză de nufăr și a început să spună glume:
— Ce face o broscuță când nu poate dormi? Numără libelulele!
Broaștele au început să râdă atât de tare, că un nufăr s-a răsturnat și a căzut în lac cu tot cu broasca de pază.
— Ha-ha-ha! Ești cea mai caraghioasă fée! Ia, Flutura, picătura de ploaie care cântă!
Așa a primit Flutura o sticluță minusculă, în care picătura de ploaie fredona un cântec de leagăn.
Capitolul 4: Povestea nemaipovestită și întâlnirea cu omul
Mai lipsea doar povestea care nu s-a spus niciodată. Flutura s-a dus la Bătrânul Stejar Vorbăreț, cel mai înțelept arbore din pădure.
— Bătrâne Stejar, tu știi toate poveștile! Ajută-mă cu una care nu s-a spus niciodată!
Stejarul a scuturat din frunze, gânditor.
— Hmmm, cred că e una singură: povestea unei fée care aduce zâmbete oamenilor. Spune-o tu întâi unui om, și-atunci povestea va fi spusă prima dată!
Flutura a zburat pe lângă copaci, peste pădure, peste râul care murmura povești și a ajuns la marginea satului oamenilor. Acolo, la marginea unei livezi, un băiețel se juca singur. Avea o pălărie roșie și un zâmbet (cam trist) pe față.
— Hei, salut! i-a strigat Flutura, fluturând din aripi.
— Cine-a zis asta? a întrebat băiețelul, privind în sus.
Flutura s-a apropiat și a aterizat pe vârful nasului lui!
— Eu sunt Flutura! Vrei să fii prietenul meu?
Băiețelul a început să râdă, nemaivăzând o fée atât de mică și guralivă.
— Ce tare ești! Sigur că da! Dar ce faci aici, la marginea livezii?
— Aventura vieții! Caut cel mai prețios lucru, ca să-mi fac un prieten om. Vrei să te joci cu mine?
Și a început să-i spună povestea nemaipovestită despre o fée care aduce zâmbete copiilor. Pe măsură ce povestea curgea, băiețelul râdea cu poftă, iar norii de pe cer se strângeau laolaltă să asculte.
— Flutura, tu ești cea mai haioasă fée din univers! Eu sunt Andrei și... cred că de azi suntem cei mai buni prieteni!
Din buzunar, Flutura a scos pana de curcubeu, picătura care cânta și i le-a arătat lui Andrei. Acesta a căscat ochii mari, minunându-se:
— Putem face cu ele magie?
— Normal! Dar cine pierde la șotron va trebui să spună cea mai caraghioasă glumă!
Capitolul 5: Râsul care schimbă lumea și bătaia cu sclipici
Așa au început zilele de joacă dintre Andrei și Flutura. Dimineața, inventau jocuri amuzante cu sclipici și bobițe de rouă. La amiază, dansau sub curcubeu și făceau baloane din lapte de floare. Seara, Flutura spunea povești nemaiauzite, iar Andrei râdea până când stelele începeau să clipească de râs.
Într-o zi, Flutura i-a întrebat pe ceilalți copii din sat:
— Vreți să vă jucați cu noi? Avem o comoară de râs și glume nespuse!
La început, copiii o priveau ciudat, dar curând s-au lăsat cuceriți de dansul broscoiului răsturnat și de magia picăturii care cânta. Flutura și Andrei au organizat o bătaie cu sclipici (a câștigat pisica satului, care s-a ascuns în fântână și a ieșit cu mustăți scânteietoare).
Toți copiii au început să spună glume, să cânte și să inventeze povești. Chiar și cei mai serioși oameni din sat s-au trezit râzând pe ascuns. Norii au coborât din cer să vadă ce se întâmplă și s-au colorat în roz de la atâta veselie.
Într-o seară, Flutura s-a uitat la Andrei și i-a spus încet:
— Știi care e cea mai mare comoară din lumea mea?
— Care? a întrebat Andrei, șoptind și el.
— Un prieten care știe să râdă cu inima, chiar și atunci când plouă cu ciocolată.
Andrei a râs, iar Flutura i-a făcut cu ochiul. Seara aceea a fost cea mai luminoasă din lume, căci din râsul lor s-a născut un curcubeu nou, care nu se mai termina la marginea pădurii, ci străbătea tot universul fantastic.
Iar de atunci, ori de câte ori un copil râde cu poftă, Flutura știe că undeva, foarte aproape, s-a mai găsit o comoară adevărată: prietenia!
