Capitolul 1: Zgomotele ciudate din mlaștină
Într-o dimineață cețoasă, când razele soarelui abia îndrăzneau să atingă frunzele lunguiețe și galben-verzui ale mlaștinii Zgâlțâi-Mușchi, yéti-ul Gibi se scărpina la ceafă și râdea, așa cum făcea mereu când era fericit. Râsul lui Gibi era grozav de contagios, un hohot gros și săltăreț care făcea păsările să zboare în zigzag și broaștele să țopăie pe spate. Astăzi, Gibi era mai vesel ca niciodată, pentru că avea un plan: voia să transforme colțul său de mlaștină într-un teren de joacă pentru toți prietenii lui.
Mlaștina Zgâlțâi-Mușchi era un loc fermecat, unde nimic nu era plictisitor. Papura făcea „poc-poc” când călcai pe ea, fiecare băltoacă scotea sunete ca niște sughițuri, iar vântul șuiera pe sub buturugi ca un fluierat de tren. Printre copacii noduroși, licurici cu cozi spiralate dansau în aer, desenând semne ciudate, iar noroiul, când îl atingeai cu degetul, făcea „plesc-plosc” și te gâdila până la lacrimi.
Gibi s-a gândit: „Ce-ar fi să adun toți prietenii și să facem aici o petrecere de râs?” Cu o asemenea idee în minte, yéti-ul și-a pus pălăria lui preferată, decorată cu pene de gâscă zburătăcită, și a pornit să-și adune gașca.
Capitolul 2: Animalele care vorbesc pe dos
Pe când mergea Gibi printre smocurile de iarbă care foșneau a puf, a întâlnit-o pe Broașca Plop, care stătea tolănită pe un buștean și cânta o melodie de-a-ndoaselea:
„Croc, croc, plesc, gulgut,
Zboară noroiu-n papuci!”
— Hei, Plop! Ce faci acolo? strigă Gibi râzând.
— Plâng de râs, Gibi! răspunse Plop, dar nu te gândi că mi-e trist. Azi nu e zi de noroi, ci noroiul e zi pentru noi!
Gibi izbucni într-un nou hohot, atât de puternic încât Plop s-a dat jos de pe buștean de frică să nu-l arunce vibrația râsului direct în baltă.
— Vin la joacă! Dar numai dacă mă lași să cânt pe dos, spuse Plop clătinându-și ochii bulbucați.
Pe drumul spre colțul lui secret, Gibi l-a mai întâlnit pe Motanul Zâmbilă, care vorbea doar în rime caraghioase:
— Bună, Gibi, puf de ghindă,
Ce-ți mai face barba blondă?
— Hahaha! Barba mea e moale ca un nor de mătase! răspunse Gibi, făcându-i pe toți să chicotească.
Motanul Zâmbilă sări după el pe vârfuri, rostind versuri fără sens, iar Gibi și Plop nu se mai opreau din râs.
Capitolul 3: Planul cel haios
Ajunși la colțul special al mlaștinii, acolo unde bălțile erau cele mai gălăgioase și papura dansa la orice adiere, Gibi a început să-și pună planul în aplicare.
— Vom face un teren de joacă așa cum nu s-a mai văzut! Toți vor râde și se vor distra pe săturate! anunță el cu voce tare, ca să-l audă și licuricii din copaci.
— Ce fel de jocuri? întrebară curioși Motanul Zâmbilă și Broașca Plop.
— Avem: săritură în noroi, concurs de imitat sunete de baltă, alergat printre papură și dansul frunzelor ude! Apoi, cine poate să spună cea mai caraghioasă frază cu gura plină de… mușchi moale!
Cei trei s-au apucat de treabă. Gibi a construit un tobogan din frunze de nufăr lipite cu noroi lipicios. Motanul Zâmbilă a făcut un traseu de sărit pe buturugi, iar Plop s-a ocupat de microfon, adică o scoică goală pe post de portavoce.
În timp ce amenajau terenul, apăreau tot mai mulți locuitori ai mlaștinii atrași de râsetele lor: șopârlița Zgârie-Paie, care vorbea doar în șuierături lungi, Iepurele Pătat, care cânta doar pe note înalte, și chiar un porc mistreț minuscul pe nume Bubu, care spunea fiecare cuvânt invers: „Netaibun eu! Joc la vreau!”
Capitolul 4: Capcana care devine glumă
Dar, pe când toată lumea era ocupată cu pregătirile, din pădure s-a strecurat Vârcolacu' Buclucaș, un personaj vestit pentru farsele lui. El și-a propus să le strice petrecerea cu o capcană: a întins o plasă între doi copaci și a pus deasupra o găleată plină cu nămol colorat.
Gibi nu a observat nimic, căci era ocupat să-și decoreze pălăria cu o nouă pană găsită. Dar Broașca Plop, care nu putea sta locului, a sărit direct în plasă, iar găleata s-a răsturnat peste toți.
— Ups! a zis Plop, scăldată în nămol mov.
— Ce e asta? râse Gibi cu poftă, văzându-se cu barba udă și cu penele lipite de frunte.
Dintr-o dată, toți au început să râdă și mai tare, iar Vârcolacu', văzând că farsa lui s-a transformat într-o super glumă, s-a urcat și el în copac și a început să cânte:
— Nămol peste tot,
Să râdem cu toți!
Animalele, în loc să se supere, au făcut din asta cel mai caraghios dans: „Dansul bălții nebune”, sărind în noroi și stropindu-se până la urechi. Gibi râdea atât de tare încât chiar și copacii răsunau a veselie.
Capitolul 5: Promisiunea noilor aventuri
Spre seară, după atâta zbenguială și râs, Gibi și gașca lui s-au așezat pe malul unei bălți, cu noroiul încă pe față și papura în păr.
— Azi cred că am râs cât pentru o săptămână! spuse Plop, gâfâind.
— Eu cred că am râs cât pentru o viață! râse Motanul Zâmbilă, făcând o reverență comică.
— Vreau să facem asta în fiecare zi, zise Gibi. Un teren de joacă unde râsul e lege și fiecare glumă face să crească încă o floare de nufăr!
Vârcolacu' Buclucaș, care acum era prieten cu toți, a promis că data viitoare va aduce baloane de săpun uriașe și că va inventa cele mai caraghioase capcane-haioase.
— Promit să nu mă supăr niciodată dacă râdeți de mine, pentru că, de fapt, cel mai important e să râdem împreună! a spus Gibi, privindu-și prietenii cu ochii lui mari și luminoși.
Și în acea seară, sub licuricii care dansau ca niște beculețe colorate, Gibi a jurat să nu lase niciodată să se stingă râsul în mlaștina Zgâlțâi-Mușchi.
Căci acolo unde e un yéti cu râs contagios, o capcană devine o glumă, iar prietenia și veselia transformă orice mlaștină într-un tărâm fantastic de povești, jocuri și aventuri fără sfârșit.
