Capătul uliței și fulgii care cad
Luca stătea pe treapta casei și privea. Nu se grăbea să iasă la joacă. Zăpada venea lină, ca o pătură albă care se așeza peste garduri și peste acoperișuri. Fiecare fulg părea diferit. Luca îl urmărea cu ochii mari sau îl prindea pe mănuță, apoi îl privea cum se topea. Îi plăceau lucrurile mici. Îi plăcea să observe.
Mama îi strigă de la ușă: "Luca, vrei ciocolată caldă?" El făcu din cap că da. Îi plăcea și ciocolata caldă. Îi plăcea și șervețelul mic pe care îl păstra în buzunar, un șervețel pe care-l scosese dintr-o cutie în toamnă. Era moale și-l ducea cu el întotdeauna. Nu era pentru nas. Era felul lui de a se simți mai sigur.
Pe uliță era liniște. Doar foșnetul zăpezii și uneori clinchetul colierelor de zăpadă de pe copaci. Prietenii lui, Ion și Doru, alergau la bătaia cu zăpadă. Ei strigă: "Luca, vino și tu! Facem un om de zăpadă!" Luca privea de la distanță. Îi plăcea să-i vadă, dar nu-i plăcea agitația mare. Se simțea mai bine când observa decât când striga.
Apoi, pe marginea străzii, a apărut o fetiță cu o geacă roz. Părul îi era ud de zăpadă. Se numea Mara. Părea grăbită și cu ochii triști. Luca nu o cunoștea. Mara se opri și se uită la zăpezi ca și cum ar fi vrut să le evite. Buzele îi erau albe de frig.
"Nu îmi place iarna," spuse ea încet. "Mâinile îmi îngheață și nu-mi place să mă murdăresc. Vreau doar să mă întorc acasă."
Luca simți ceva în stomac, ca un mic foc de grădină. Nu-i plăcea că cineva era trist în vremea lui preferată. Se ridică ușor și scoase șervețelul din buzunar. Era curat și parfumat, de parcă tata îl pusese acolo cu grijă. Îi păru firesc să-l ofere.
"Vrei șervețelul meu?" întrebă el. Vocea-i era blândă.
Mara îl privi surprinsă. "E pentru nas?" întrebă ea.
Luca zâmbi timid. "Poți să-l ții sub fular. E cald." Ea acceptă cu o mișcare stângace. Își puse șervețelul la gât, ca pe o eșarfă mică. Îi mulțumi. Luca se simți mai curajos. Câteodată un gest mic schimbă totul.
Pași mici pe aleea înghețată
Mara începu să meargă lângă Luca. Nu plănuiau nimic, doar mergeau. Aerul era rece, dar era și proaspăt. Copacii făceau umbre albastre pe trotuar. Ziua era scurtă; soarele se ascundea repede. Luca spuse: "Eu mă uit la fulgi. Sunt toți diferiți." Mara se opri și privi. "Toți diferiți?" murmură ea. Luca scoase o mână și prinsese un fulg. Nu era ca în basme, era doar o picătură de apă delicată pe mănuță. Dar pentru ei era un miracol.
"Uite," spuse el. "Unul pare o floare, altul un stelut. Îmi place să le compar."
Mara râse ușor. "Nu am observat niciodată," zise ea. "E ca o colecție care cade din cer."
Luca povesti multe despre zăpadă. Spuse cum o simte sub bocanci, cum scârțâie când pășești. Spuse despre lumina caldă de la fereastra școlii când intră elevii tremurând. Mara asculta și, pentru prima dată în ziua aceea, nu se mai grăbi să plece.
La colțul străzii, o bătrână scârțâi o lopată pe alee. Era doamna Ana, vecina lor. Iernile nu erau mereu bune pentru ea. Luca o cunoștea din vedere. Mara zări că doamna Ana se chinuie puțin cu zăpada grea. Își adună curajul.
"Vreau să te ajut," spuse Mara înainte să se gândească prea mult. Vocea îi tremura, dar era hotărâtă.
"Mulțumesc, draga mea," răspunse doamna Ana. "Dar nu e nevoie, am noroc cu voi, copiii."
Luca se simți mic și mare în același timp. Își scoase șervețelul din jurul gâtului și-l înmână doamnei Ana: "Dacă vi se umezește fularul, folosiți șervețelul... sau pentru mâini. E cald." Doamna Ana râse și-i mângâie părul pe cap. "Ce gând frumos," spuse ea. "Mersi, micul domn."
Mara se uită la Luca cu admirație. "Ai tot timpul acest șervețel?" întrebă ea.
"Da," răspunse el. "E ca un talisman. Mă face să simt că pot ține lumea puțin mai caldă."
Prietenii de la cămin și pachețelul de bunătăți
După ce locurile de pe alee fuseră curate, doamna Ana le oferi prăjituri calde. Copiii se adunară în jurul unei bănci. Lumina felinarului făcea zăpada să strălucească. Picioarele de lemn ale băncii scârțâiau când se așezau. Mara mușcă o prăjitură și oftă. "E bună," spuse ea. "Și acum nu-mi mai pare totul atât de urât. Îmi place când cineva îmi întinde o prăjitură."
Luca zâmbi. Se simțea cald înăuntru, ca și cum șervețelul i-ar fi făcut inima mai pufoasă. Prietenii Ion și Doru veneau și ei cu sania plină de zăpadă. "Am construit un fort!" strigară ei. "Veniți să vedeți!" Invitau pe toți. Luca se uită la Mara. Voia să o vadă cum ar putea învăța să iubească iarna.
"Vrei să încerci?" întrebă Ion.
Mara se uită la fort, apoi la bocancii ei. "Nu știu să patinez sau să fac forturi," recunoscuse ea. Vocea îi tremura. Luca își puse mâna pe umărul ei. "Îți arăt eu," spuse. "Putem începe cu ceva mic."
Împreună au făcut o bilă mică de zăpadă. Luca o arată cum să o strângă fără să se ude prea tare. Ion și Doru îi învăță să tăvălească o minge pentru a face omuleți. Treptat, Mara râdea. Râsul ei era ca un clopoțel care topi puțin din ger. Șervețelul lui Luca stătea la locul lui, uitat pentru o clipă în buzunar. Nu era nevoie de el; gestul fusese suficient.
Când soarele apunea, cerul devenea roșu și albastru. Luminile caselor se aprindeau. Copiii se îndreptau spre case, cu obrajii roșii și cu mâinile calde în buzunare. Doamna Ana își bagă mâinile împletite la piept și oftă fericită. "Voi ați adus căldură în ziua mea," spuse ea. "Mulțumesc."
Seara și promisiunea unui fulg
Acasă, Luca își puse șervețelul pe noptieră. Se uită la fereastra înghețată. Afară fulgii încă veneau. Camera mirosea a ciocolată caldă. Mama îl chemă să se spele pe mâini. "A fost o zi bună?" întrebă ea.
"Da," șopti Luca. "Am dat șervețelul și am făcut prieteni."
În timpul serii, Luca și Mara schimbaseră mesaje de la fereastră la fereastră. Mara stătea la geamul casei ei și îi strigă: "Mulțumesc, Luca. Azi a fost cald în sufletul meu."
Luca ieși puțin afară. Frigul nu-l mai speria. Era ca un prieten vechi care te trezea. Își aminti de fulgii diferiți și de cum fiecare poate fi frumos în felul său. Își aminti și de șervețelul pe care îl dăduse. Nu pierduse nimic. Dăruirea făcută adusese ceva mai multă căldură decât șervețelul însuși.
Înainte de culcare, Luca privi o ultimă dată fulgii. Își puse mâna la inimă și murmură: "Fiecare fulg e diferit, la fel ca noi. Pot fi timid și tot pot ajuta."
Mara, pe cealaltă parte a străzii, privi aceeași ploaie de fulgi. Își puse mâinile sub bărbie și zâmbi. "Săptămâna viitoare fac ciocolată la mine," spuse ea, ca un pact. "Vii și tu, Luca?"
Luca răspunse printr-un mic salut cu mâna. "Da," spuse el. "Și vom căuta cei mai diferiți fulgi."
Noaptea căzu liniștită. Zăpada mușamaliza zgomotele, iar casele respirau adânc. Luca adormi cu gândul la fulgi, la prietenii noi și la șervețelul care avusese puterea să încălzească o inimă. Afară, fulgii continuam să cadă, fiecare în felul lui, iar lumea părea, pentru o clipă, perfectă și blândă.
