Partea 1 – Jocul de la terenul de fotbal
Într-o după-amiază luminoasă de primăvară, Irina își strângea bine ghiozdanul colorat și ieșea de la grădiniță. Avea cinci ani și ochi mari, căprui, care observau tot. Inima ei bătea un pic mai repede, cum se întâmpla de obicei când ceva nou sau greu urma să se întâmple.
În fața grădiniței, doamna educatoare îi lăsa pe copii cu părinții sau bunicii. Dar în acea zi, Irina mergea la terenul de fotbal municipal cu grupa ei. Doamna le spusese:
– Astăzi mergem la terenul de fotbal să ne jucăm și să facem mișcare. O să fie frumos!
Irina își freca degetele una de alta. Se bucura, dar era și puțin neliniștită. Nu era foarte bună la fotbal. Îi plăcea mai mult să sară elasticul sau să se joace „de-a magazinul”.
Când au ajuns, terenul era mare, verde, cu porți albe. Se auzea ecoul pașilor lor pe cimentul din jur și râsetele copiilor. Un grup de băieți, condus de Vlad, deja alerga după o minge albastră.
– Hai, facem echipe! a strigat Vlad. Cine nu joacă fotbal, stă pe margine!
Irina a simțit un nod în gât. Ar fi vrut să întrebe dacă pot face și alte jocuri, dar vocea i se micșora de fiecare dată când se uita la Vlad. El râdea tare și se certa des cu ceilalți, iar Irina nu-i plăcea asta.
Lângă ea, stătea Maria, prietena ei.
– Irina, joci și tu? a întrebat Maria.
– Nu știu… poate nu… a șoptit Irina.
Doamna educatoare, doamna Andreea, se uita la toți copiii.
– Puteți alege: cine vrea, joacă fotbal. Cine nu, poate să se joace pe margine un alt joc, dar împreună, a zis ea calm.
Irina a simțit o mică luminiță în inimă. Poate că putea propune ceva.
Partea 2 – Când jocul devine trist
Irina a îndrăznit să ridice mâna.
– Doamna… pot să propun un alt joc? a întrebat ea cu voce mică.
– Desigur, Irina. Ce joc? a întrebat doamna Andreea zâmbind.
– Poate… „De-a trenul”? Sau „de-a animalele”? Putem să alergăm și așa, nu doar după minge…
Maria a bătut din palme.
– Da! Hai „de-a animalele”! Eu vreau să fiu pisică!
Dar Vlad a strigat din mijlocul terenului:
– Ce joc de bebeluși! Noi jucăm fotbal, nu prostii!
Unii băieți au râs. Irina a roșit și a scăzut privirea spre pantofii ei cu steluțe. Inima i-a început să bată foarte tare. A simțit un ghem în burtă, ca un nod mare-mare.
– Nu e joc de bebeluși, a spus Maria, încruntându-se. E un joc normal.
Vlad a dat din mână.
– Cine nu joacă fotbal e fricos! Irina e fricoasă! Fricoasă, fricoasă! a cântat el, iar alți doi băieți au repetat după el, râzând.
Cuvintele lui Vlad au intrat în urechile Irinei ca niște țepi mici. Nu i-a venit să plângă, dar ochii i s-au umezit. Nu înțelegea de ce trebuie să fie numită așa doar pentru că vrea alt joc.
– Eu… nu sunt fricoasă, a reușit ea să spună, abia auzit.
– Ba da! Nu vrei să joci cu noi! a insistat Vlad, împingând ușor mingea spre ea, ca și cum ar fi vrut s-o lovească, dar s-a oprit înainte.
Doamna Andreea s-a apropiat.
– Vlad, oprește-te. Nu vorbim așa cu colegii noștri, a spus ea ferm.
– Dar e adevărat! a mormăit Vlad.
Irina și-a strâns brațele la piept. Simțea că îi e rușine, deși nu făcuse nimic rău. Ar fi vrut să dispară sau să devină mică-mică, cât o furnică.
Maria a pus o mână pe umărul ei.
– Hai la margine, Irina. Ne jucăm noi, a spus ea încet.
Au mers împreună, dar Irina nu mai avea chef de joacă. Se tot gândea la cuvântul „fricoasă”. Se tot întreba: „Poate chiar sunt așa? Poate e vina mea că m-a strigat așa…”
Partea 3 – Curajul de a vorbi
După un timp, doamna Andreea a fluierat.
– Pauză! Toată lumea la apă!
Copiii s-au strâns lângă gard, au băut apă și au respirat greu, cu obrajii roșii. Vlad încă zâmbea larg, de parcă ar fi câștigat un meci important.
Irina stătea mai în spate. Își frământa bluzița între degete. Se simțea mică și neliniștită. Totuși, un gând mic, dar hotărât, a început să crească în ea: „Nu e corect ce a zis. Nu e un joc rău. Și nu e frumos să-i spună cuiva fricos…”
Doamna Andreea s-a uitat la ea.
– Irina, pari îngrijorată. Vrei să stai puțin cu mine? a întrebat ea blând.
Irina a dat din cap, fără să ridice ochii.
S-au așezat pe o bancă de lângă teren. Se auzea în spate cum copiii povesteau și râdeau. Vântul le mișca ușor părul.
– Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? a întrebat doamna.
Irina a ezitat. Iar ghemul din burtă s-a mișcat. A respirat adânc, așa cum o învățase mama când se speria.
– Vlad… a spus ea încet. Vlad zice că sunt fricoasă… pentru că n-am vrut să joc fotbal. Și… și că jocurile mele sunt de bebeluși…
Vocea i s-a oprit puțin. Doamna Andreea a așteptat.
– Și m-am simțit… a continuat Irina, căutând cuvintele. M-am simțit mică. Și tristă. Parcă… parcă n-am voie să fiu eu.
Doamna Andreea a dat din cap cu înțelegere.
– Îți mulțumesc că mi-ai spus, Irina. E foarte curajos din partea ta să vorbești. Să știi că asta nu e în regulă. Când cineva râde de tine, te strigă cu nume care dor și te face să te simți mică și tristă, asta se numește hărțuire.
– Hăr… hărțuire? a repetat Irina, necunoscând bine cuvântul.
– Da. Hărțuirea e atunci când cineva rănește pe altcineva, cu vorbe sau cu fapte, mereu sau des, și nu se oprește, chiar dacă celălalt e trist sau speriat. Nu e vina ta. Niciodată nu e vina copilului care e rănit.
Irina a ridicat pentru prima dată ochii spre doamna Andreea.
– Niciodată? a întrebat ea.
– Niciodată, a spus doamna clar. Și e foarte bine că ai vorbit cu mine. Când se întâmplă așa ceva, trebuie să spui unui adult: mie, părinților tăi, directorului. Sau unui coleg în care ai încredere, ca Maria. Nu e bine să ții totul în tine.
Irina a simțit cum ghemul din burtă începe să se topească puțin. Nu mai era chiar atât de greu.
Partea 4 – Împreună e mai ușor
– Dar ceilalți copii? a întrebat Irina după o clipă. Unii au râs cu Vlad. Dacă ei văd și nu zic nimic?
– Atunci noi le explicăm și lor, a spus doamna Andreea. Cei care văd și tac pot să ajute foarte mult, dacă prind curaj. Pot să spună „Nu e frumos ce faci” sau pot să vină la un adult să ceară ajutor. Să fim martor tăcut nu e bine. Mai bine suntem prieteni care ajută.
Chiar atunci, Maria s-a apropiat, ținând sticla de apă în mână.
– Irina, ești bine? a întrebat ea îngrijorată. Mie nu mi-a plăcut cum a vorbit Vlad. Am vrut să-i zic, dar m-am speriat puțin.
Doamna Andreea a zâmbit.
– Maria, ești aici exact la timp. Uite, și tu poți fi o prietenă care ajută. Poți să spui calm: „Nu vorbi așa cu Irina, nu e frumos”. Sau poți veni la mine să-mi spui ce s-a întâmplat. Asta înseamnă să nu lași hărțuirea să continue.
Maria a dat din cap.
– Data viitoare o să zic. Promit. Eu cred că jocul Irinei e frumos, a spus ea și a prins mâna Irinei.
Mâna Mariei era caldă. Irina a simțit din nou luminița din inimă, de data asta mai mare.
– Irina, vrei să vorbesc eu cu Vlad acum? a întrebat doamna Andreea.
Irina s-a gândit puțin.
– Da… dar poate să fiu și eu acolo, a spus ea, timidă. Nu vreau să țipe.
– Nu o să țipe, a spus doamna. Eu sunt aici.
S-au apropiat de Vlad, care lovea încet mingea cu piciorul.
– Vlad, avem nevoie să vorbim puțin, a spus doamna. Irina vrea să-ți spună ceva.
Irina a înghițit în sec, apoi a vorbit încet, dar clar:
– Nu mi-a plăcut când mi-ai zis fricoasă și că jocurile mele sunt de bebeluși. M-am simțit tristă. Te rog să nu mai faci asta.
Vlad a dat din umeri. Se uita când la Irina, când la doamna.
– Eu doar glumeam… a mormăit el.
– Dacă cineva se simte rănit, nu mai e glumă, a spus doamna Andreea. Ai rănit-o pe Irina. Ce poți face acum?
Vlad a privit în jos.
– Îmi pare rău, Irina, a spus el, puțin rușinat. Nu mai zic așa.
Irina a simțit că respiră mai ușor.
– Mulțumesc, a spus ea.
Doamna Andreea a continuat:
– Vedeți? Când vorbim despre ce ne doare, putem să reparăm. Nu întotdeauna e ușor, dar e posibil.
Mai târziu, în drum spre casă, Irina mergea lângă mama ei și îi povestea tot: cuvintele lui Vlad, ghemul din burtă, discuția cu doamna Andreea, curajul Mariei.
Mama o asculta atent și îi ținea mâna strâns.
– Sunt foarte mândră de tine, Irina, i-a spus. Ai știut să spui ce simți și să ceri ajutor. Asta înseamnă curaj adevărat.
Irina a zâmbit.
– Chiar dacă mi-a fost frică? a întrebat ea.
– Da, chiar și atunci. Curajul nu e să nu-ți fie frică, ci să vorbești și să ceri ajutor, chiar dacă ți-e frică, a răspuns mama.
În seara aceea, înainte de culcare, Irina s-a gândit la terenul de fotbal, la mingea albastră, la bancă și la mâna caldă a Mariei. Nu mai simțea ghemul acela greu în burtă. În locul lui era o căldură blândă.
Știa acum că, dacă cineva o rănește cu vorbe sau cu fapte, poate să spună „Nu îmi place asta”, poate să vorbească cu un adult și poate să caute prieteni care o ajută.
A închis ochii liniștită, știind că nu e niciodată singură și că vocea ei, chiar mică, are putere când este auzită.
