Partea 1: Patru băieți și o misiune curajoasă
În portul mic, dimineața mirosea a sare și a pâine caldă. Valurile făceau „șșș” pe lângă chei, ca o poveste spusă încet.
Patru băieți de aproape cinci ani stăteau lângă o barcă albastră. Se țineau aproape unul de altul, ca patru pui de pinguin.
Matei era cel mai atent. Îi plăcea să aibă grijă de toți.
Darius era curios și punea mereu întrebări.
Vlad era rapid și îndrăzneț, dar uneori se grăbea.
Iar Radu avea un rucsac mic plin cu lucruri „foarte importante”: o lanternă, o busolă de jucărie și un caiet.
Lângă ei se afla un submarin mic, galben, cât o cameră. Avea o ușă rotundă, cu un mâner mare. Pe ușă era desenată o stea de mare.
Căpitanul Marina, o doamnă cu ochi blânzi, le zâmbi.
— Astăzi sunteți echipa mea, spuse ea. Submarinul se numește „Licuriciul de Mare”. Și avem o misiune.
— Ce misiune? întrebă Darius, cu ochii mari.
Matei își ținu mâinile la piept, ca și cum își strângea curajul.
— Eu vreau să verific vizibilitatea și adâncimea, spuse el. Ca să știm dacă e sigur pentru toți.
— Exact, spuse căpitanul. E o treabă de protector. Verificăm apa: cât de clară e, cât de adânc e, și cum se simte marea azi.
Vlad sări pe loc.
— Și vedem pești?
— Vedem multe, spuse Radu, și își deschise caietul. Eu notez!
Au intrat unul câte unul în submarin. Înăuntru era cald și mirosea a metal și a lămâie. Pe perete erau butoane colorate: verde, roșu, galben. În față era un geam mare, rotund, ca un ochi uriaș.
Căpitanul Marina îi învăță încet:
— Aici e maneta. Aici e lumina. Iar aici e un aparat care arată adâncimea, ca o riglă.
Matei se apropie de aparat.
— Eu mă uit la riglă, spuse el. Și dacă apa nu e clară, spunem „stop”.
Darius ridică mâna.
— Și dacă e întuneric?
— Atunci aprindem lumina și mergem mai încet, spuse căpitanul. Încet e curajos.
Radu șopti:
— Scriu asta: „Încet e curajos”.
Submarinul se mișcă ușor. Se auzi un „plop” când intră în apă. Deasupra, portul se îndepărtă, iar lumea se făcu albastră.
Vlad lipi nasul de geam.
— Uau! Parcă suntem într-o bulă!
Matei își puse palma pe geam, ca să simtă liniștea de afară.
— E frumos, spuse el. Dar eu verific. Suntem o echipă.
Partea 2: Sub mare, unde lumina dansează
La început, apa era foarte clară. Se vedeau fire de alge care se legănau, ca niște panglici verzi. Pești mici, argintii, treceau în grup și făceau sclipiri.
Căpitanul arătă spre un nor de bule.
— Acolo respiră stâncile. Uneori marea scoate aer din crăpături.
Darius râse.
— Stâncile fac „bule-bule”!
Matei se uită la aparat.
— Suntem la trei metri, spuse el. Vizibilitatea e bună. Pot să văd departe.
Radu scrise cu grijă.
— „Trei metri. Apa clară.”
Vlad își dădu seama de ceva.
— Dacă mergem mai adânc, vedem comori?
Căpitanul Marina zâmbi.
— Uneori, comorile nu sunt aur. Pot fi corali, melci, sau un pește care are nevoie de ajutor.
Cum spuse asta, prin geam trecu o țestoasă mare. Avea carapacea ca un mozaic și se mișca încet, calm.
— Bună! strigă Vlad, de parcă țestoasa îl auzea.
Țestoasa se opri lângă ei. Se vedea că ceva nu era bine. Pe o înotătoare avea un fir subțire, ca o ață, încurcat.
Matei își strânse buzele.
— Pare prinsă… E trist.
Darius își lipi obrazul de geam.
— O doare?
Căpitanul vorbi încet:
— Poate o deranjează. Dacă o ajutăm, trebuie să fim blânzi. Asta înseamnă empatie: să simți cu inima ta ce simte altcineva.
Radu întrebă:
— Putem să facem ceva?
Căpitanul arătă spre un sertar.
— Avem o mână mecanică mică. Dar trebuie să fim atenți. Nu tragem tare.
Vlad își dorea să apese repede pe butoane, dar Matei îi atinse brațul.
— Încet e curajos, îi șopti el. Ții minte?
Vlad se opri și dădu din cap.
— Da. Încet.
Căpitanul ghidă mână mecanică. Radu numără încet:
— Unu… doi… trei…
Matei se uita la vizibilitate.
— E clar. Putem să vedem firul bine.
Darius ținea respirația. Vlad își mușcă buza, concentrat.
Mâna mecanică atinse firul. Îl prinse ușor. Căpitanul îl mișcă ca pe un nod mic. Firul se desprinse încet.
Țestoasa își flutură înotătoarea, liberă. Apoi se învârti o dată, ca și cum ar fi făcut o piruetă. Și plecă, lăsând în urmă o dâră de bule.
— Ne-a mulțumit! spuse Darius.
Matei zâmbi larg.
— Am fost protecție bună.
Radu scrise repede.
— „Am ajutat o țestoasă. Am fost blânzi.”
Submarinul coborî încet. Lumina de sus deveni mai moale. Culorile se schimbau: albastru închis, verde, apoi un albastru ca cerneala.
Aparatul de adâncime făcea „tic-tic”.
Matei citi:
— Șase metri… șapte… opt.
— Se vede mai puțin? întrebă Vlad, cu o voce mai mică.
Matei se uită atent prin geam.
— Da. Dar încă e bine. Văd stâncile și algele. Doar că e mai umbră.
Căpitanul aprinse o lumină galbenă. Un con de lumină se întinse în față, ca o rază de lanternă.
Și atunci au văzut ceva minunat: un câmp de corali, roz și portocalii, ca niște flori de piatră. Printre ei, un pește clovn se ascundea și ieșea, ca la jocul „cucu-bau”.
Darius râse.
— Cucu-bau, peștișorule!
Un căluț de mare se ținea de o algă, drept ca un soldățel mic.
Radu șopti:
— E ca un ponei în apă.
Vlad bătu din palme încet, ca să nu sperie nimic.
— Asta e comoara!
Matei își amintea mereu de misiune.
— Comoare, da. Dar eu verific. Adâncime: nouă metri. Vizibilitate: bună cu lumina.
Căpitanul îl privi cu mândrie.
— Un protector adevărat observă și se gândește.
Deodată, lumina lor trecu peste un lucru ciudat: o cutie mare, metalică, pe fundul mării. Avea colțuri rotunde și era acoperită cu scoici.
— Ce e asta? întrebă Darius.
Radu își înghiți emoția.
— Poate… o casă de pești?
Căpitanul Marina își încruntă ușor sprâncenele.
— Pare o ecluză… sau o trapă veche. Un fel de ușă specială.
Vlad se apropie și mai mult de geam.
— Putem să o deschidem?
Matei ridică degetul, ca un semn de „așteaptă”.
— Întâi verific vizibilitatea și adâncimea lângă ea. Poate e periculos.
Submarinul se apropie încet. În jurul cutiei era un nor de nisip fin. Dacă te mișcai prea tare, nisipul se ridica și apa se făcea tulbure.
Matei observă primul.
— O, nu. Dacă tulburăm nisipul, nu mai vedem nimic.
Darius își strânse mâinile.
— Mi-e puțin teamă când nu văd.
Căpitanul vorbi calm:
— E normal. Când nu vezi, folosești mintea și mergi încet. Și spui ce simți, ca să te ajute ceilalți.
Vlad își coborî umerii.
— Și mie mi-e. Dar… nu fug.
Matei se uită la prieteni.
— Eu sunt aici. Și voi sunteți aici. Respirăm încet.
Au respirat împreună: unu… doi… trei.
Radu șopti:
— Scriu: „Când e frică, respirăm și vorbim.”
Submarinul se opri. Căpitanul reduse motorul, ca să nu ridice nisip.
— Bun. Acum verificăm. Matei?
Matei se uită la aparat.
— Zece metri. Vizibilitate… încă ok, dar dacă mișcăm mult, se strică.
— Atunci stăm pe loc, spuse căpitanul. Și privim.
Pe cutie era un cerc, ca un mâner. Și lângă el, o plăcuță pe care scria cu litere șterse. Radu nu putea citi, dar vedea că era ceva important.
Deodată, dintr-o crăpătură ieși un peștișor mic, cu ochi mari. Se lovi ușor de cutie, ca și cum căuta un drum.
— E pierdut? întrebă Darius.
Matei îl urmă cu privirea.
— Cred că da. Nu găsește intrarea.
Căpitanul dădu din cap.
— Uneori, cutiile acestea sunt ascunzători pentru viețuitoare. Dar dacă e o trapă închisă, poate nu mai e bună.
Vlad își aminti de țestoasă.
— Putem să ajutăm și peștișorul?
Căpitanul zâmbi.
— Putem să-l ghidăm cu lumina. Îi arătăm drumul spre corali, unde e sigur.
Au mișcat lumina încet, ca un deget strălucitor. Peștișorul a urmat lumina, tremurând puțin. Apoi a văzut coralii și s-a ascuns între ei.
Darius oftă ușurat.
— E bine acum.
Matei simți că inima lui e caldă.
— Empatie, spuse el încet. Ne pasă.
Partea 3: Când apa devine tulbure și curajul devine clar
Chiar atunci, un curent mic se stârni. Nu era mare, dar a ridicat nisipul ca pe o perdea. În fața geamului, lumea se făcu lăptoasă.
Vlad înghiți.
— Nu mai văd!
Darius se lipi de scaun.
— Nici eu…
Matei își păstră vocea liniștită, deși și lui îi bătea inima repede.
— Ok. Vizibilitatea e mică. Asta înseamnă… stop și urcăm puțin.
Căpitanul Marina aprobă imediat.
— Bună decizie. Matei, citește adâncimea. Radu, notează. Vlad și Darius, țineți-vă centurile și respirați.
Radu își găsi creionul.
— Da!
Matei se uită la riglă.
— Zece metri… nouă… opt. Urcăm încet.
Căpitanul ridică submarinul cu grijă. Motorul abia se auzea, ca o pisică torcând.
Darius încercă să fie curajos.
— Dacă nu vedem, putem să ne imaginăm. Dar… tot e mai bine să vedem, nu?
— Da, spuse Matei. Și de aceea verific.
În câteva clipe, apa deveni iar mai clară. Nisipul rămase jos, ca și cum s-ar fi așezat la culcare.
Vlad răsuflă.
— Am reușit!
Căpitanul îi privi pe toți patru.
— Ați făcut ceva foarte important. Nu v-ați panicat. Ați ascultat. Ați avut grijă unul de altul.
Radu scrise:
— „Când e tulbure, urcăm încet.”
Matei se uită din nou la cutia de metal, acum de la distanță.
— Trapă… e interesantă. Dar nu trebuie să o deschidem. Nu știm ce e acolo. Și nu e misiunea noastră.
Vlad părea puțin dezamăgit.
— Dar eu voiam să văd.
Matei îi vorbi blând:
— Știu. Și eu sunt curios. Dar curajul nu înseamnă să faci orice. Înseamnă să alegi ce e sigur și bun.
Darius îl atinse pe Vlad pe umăr.
— Putem să ne întoarcem altă dată, cu oameni mari și plan.
Vlad se lumină la față.
— Da! Cu plan!
Căpitanul arătă spre un banc de pești aurii care trecea ca o panglică strălucitoare.
— Uitați, marea ne dă altă surpriză.
Peștii se roteau, făceau cercuri, apoi se strângeau ca o inimă, chiar în fața geamului. Era ca un dans.
Radu aproape că uită să scrie.
— Ce frumos…
Matei își aminti iar de misiune.
— Adâncime: opt metri. Vizibilitate: bună. Lumina: ok.
Căpitanul încuviință.
— Perfect. Misiunea e îndeplinită. Ne întoarcem.
Au pornit spre suprafață. Pe drum au mai văzut o meduză ca un clopoțel transparent, și o stea de mare roșie, lipită de o piatră.
Darius șopti:
— Noapte bună, stea de mare.
Vlad râse.
— E zi, dar e ok.
Matei îl corectă cu blândețe:
— Sub mare, e mereu puțin ca seara. Așa e lumina.
Submarinul urcă. Albastrul deveni mai deschis. Apoi au văzut lumina de sus, ca o fereastră strălucitoare.
Când au ieșit la suprafață, portul era aproape la fel ca înainte. Dar băieții nu mai erau chiar la fel. Parcă aveau în piept un mic far.
Partea 4: Înapoi în port și ecluza închisă
Au acost at încet. Căpitanul Marina deschise un panou și opri motorul. În submarin se făcu o liniște plăcută, ca după o poveste.
Matei se întinse puțin.
— Sunt mândru de noi, spuse el.
Darius îl întrebă:
— Matei, de ce îți place să verifici?
Matei se gândi.
— Pentru că vreau să fie bine pentru toți. Dacă eu văd clar și știu cât de adânc e, pot să vă protejez. Și voi mă ajutați și voi.
Vlad dădu din cap.
— Eu am învățat să nu mă grăbesc.
Radu ridică caietul.
— Eu am notat tot! Uite: țestoasă, peștișor, corali, nisip tulbure, curaj.
Căpitanul Marina îi strânse pe toți aproape, ca într-un cerc.
— Astăzi ați fost exploratori. Ați fost și prieteni buni. Ați arătat empatie. Ați văzut minunății. Și ați respectat marea.
Darius întrebă încet:
— Țestoasa o să fie bine?
— Da, spuse căpitanul. Și pentru că ați fost blânzi, ea o să înoate ușor.
Vlad se uită spre apă.
— Și peștișorul?
— E la corali, la adăpost, spuse Matei, sigur pe el.
Au coborât din submarin, unul câte unul. Aerul de la suprafață părea mai tare, mai rece, dar plăcut.
Căpitanul se apropie de ușa rotundă, de ecluză, și puse mâna pe mâner.
— Acum, închidem. Asta înseamnă că aventura de azi s-a terminat. Și „Licuriciul de Mare” se odihnește.
Matei se uită la ușă și simți un fel de căldură în inimă. Ca un „am făcut bine”.
— La revedere, submarinule, spuse el.
Darius făcu cu mâna.
— La revedere, corali!
Radu închise caietul.
— La revedere, note.
Vlad șopti:
— La revedere, trapă misterioasă. Te vedem altă dată, cu plan.
Căpitanul Marina roti mânerul. Se auzi un „clanc” liniștitor.
Ecluza se închise. Și totul părea sigur, complet și calm.
Cei patru băieți se ținură de mână pentru o clipă. Apoi au pornit spre casă, cu pași mici și fericiți, ca după o zi în care curajul a fost blând și lumina a fost prietenoasă.
