Capitolul 1 — Rucsacul albastru
Luca avea șapte ani. Locuia aproape de mare. Iubea nisipul cald și sunetul valurilor. Într-o dimineață, găsi pe pervazul camerei un rucsac albastru. Era mic, lucios și mirosea a sare și vânt.
„Cine l-a adus?” se întrebă Luca. Îl deschise încet. Înăuntru era o carte mică și o bucată de scoică strălucitoare. Pe carte scria: "Pentru cel care privește cu inima."
Luca zâmbi. Își puse rucsacul în spate. Greutatea era ușoară ca o plajă după ploaie. Coborî repede scările. Mama pregătea ceaiul.
„De unde ai rucsacul?” întrebă ea, curioasă.
„L-am găsit pe pervaz!” răspunse Luca. Arătă scoica. Mama îl privi cu blândețe.
„Poate e un cadou din marea noastră”, zise ea. „Fii atent și bun, Luca.”
Luca pornise spre plajă. Vântul îi bătă obrajii. Rucsacul păstra o lumină blândă, ca o lanternă caldă. Deodată, scoica din rucsac se lumină ușor și cartea se deschise la o pagină cu o hartă. Harta arăta un drum sub apă. Luca simți un fior plăcut.
„O aventură!” murmură el. „Dar eu nu pot respira sub apă.” Se privi cu ochii mari.
Din rucsac auzi o voce mică, ca un clopoțel: „Pune scoica la ureche, Luca.”
Luca ascultă. Scoica murmură: „Gândește curajos. Rucsacul te va învăța.” Inima lui bătea repede, nu de frică, ci de bucurie.
Capitolul 2 — Ușa către submare
Luca mers pe nisip. Valurile lăsau spumă pe degete. Scoica strălucea mai tare. La un colț de stâncă, zări o deschizătură. Era ca o ușă mică, acoperită cu alge și perle.
„Este ușa?” șopti el. Apropiindu-se, rucsacul se făcu mai cald. Luca apăsă ferm cu palma pe ușă. Aceasta se deschise cu un clinchet ca de clopoțel.
„Wow!” exclamă Luca. În fața lui se întindea o scară de scoici care cobora în apă limpede. Luca își luă inima-n dinți și păși. Apa nu-l uda. Rucsacul îl făcea să respire ușor, ca și cum ar fi fost aer subacvatic.
Pe scară, întâlni un peștișor portocaliu cu pete verzi. Îl privea curajos.
„Salut! Eu sunt Pici,” zise peștișorul. „Bine ai venit la Orașul de Lumină!”
„Eu sunt Luca,” răspunse băiatul. „Cum se numește rucsacul meu?”
„El e rucsacul magic,” spuse Pici. „Și te va ajuta mult. Vino, o să-ți arăt orașul!”
Coborâră împreună. Luminile sub apă erau ca niște felinare moi. Clădirile erau făcute din cochilii, sticlă de mare și alge împletite. Pe străzi pluteau meduze care cântau o melodie lină.
„E frumos aici,” murmură Luca. „Totul lucește.”
„Așa este,” zise Pici. „Dar orașul are nevoie de ajutor. Lumina cea mare a orașului s-a stins puțin. Trebuie găsită o perlă de soare.”
„O perlă de soare?” se întrebă Luca. „Unde e?”
„În Grota Zâmbetului,” spuse Pici. „Dar drumul are puzzle-uri. Ai rucsacul? El îți va da idei.”
Luca își făcu curaj. Se simțea mic, dar rucsacul îi dădea putere. Împreună pornesc pe străzi strălucitoare.
„Ai voie să iei ce ai nevoie din buzunarul drept,” spuse vocea rucsacului. Luca deschise și găsi o busolă mică din sticlă de mare. Avea în loc de agulă o firimitură de lumină. Busola arătă calea spre o peșteră cu covor de perle.
„Mulțumesc,” zise Luca. „Să mergem!”
Capitolul 3 — Testele curajului și istețimii
La intrarea în peșteră, stătea o broască țestoasă bătrână. Avea ochi blânzi și o cochilie plină de povești.
„Cine vine?” întrebă țestoasa.
„Sunt Luca,” spuse băiatul. „Căutăm perla de soare.”
Țestoasa zâmbi încet. „Trebuie să treci trei teste. Curaj, atenție și bunătate. Ești pregătit?”
Luca își frecă palmele. „Sunt pregătit.”
Primul test era un labirint de alge care se mișcau. Trebuia să urmezi sunetele corecte. Rucsacul îi oferi o udă de curaj: o lumină mică în vârful creștetului, care tremura ca o stea. Luca ascultă valurile și cântecul meduzelor. „Stânga!” spuse Pici când o meduză cântă o notă joasă. Luca urmă nota și ieși din labirint.
„Bine!” lăudă țestoasa. „Acum al doilea test: atenția.”
Au ajuns la un câmp cu pietre care străluceau. Fiecare piatră avea o umbră mică. Trebuia să potrivești umbra corectă cu piatra. Luca se ghemuise. Își scoase o lentilă mică din rucsac. Lentila schimba culorile pietrelor, făcând umbrele clare.
„Unele umbre sunt trișate,” observă Luca. „Dacă privești cu atenție, vezi urmele pe pietre.”
Pici sări fericit. „Ai găsit pista!”
Potrivind umbrele, un pod din corali se ridică. Urmau acum al treilea test: bunătatea. În mijlocul podului zăcea un crab mic prins între două scoici.
„Ajută-mă, te rog!” făcu crabulețul cu voce tremurată.
Luca simți compasiune. Își scoase mănușa dintr-un buzunar al rucsacului și deschise scoicile cu grijă. Crabulețul se eliberă și dădu din clești ca într-un dans vesel.
„Mulțumesc!” spuse crabulețul. „Ai inima bună. Primești o cheie de perle.”
Țestoasa bătrână aplaudă cu plăcuțele sale lente. „Ai trecut testele. Mergeți la Grota Zâmbetului,” spuse ea.
Luca simți că rucsacul vibra ușor. Avea curaj, era atent și bun. Prietenii din jur zâmbeau.
Capitolul 4 — Perla de soare și întoarcerea acasă
Grota Zâmbetului era scăldată în umbre calde. Peștele-fluier îi întâmpină cu o melodie veselă. În centru stătea o cutie de coral închisă cu o clemă de sidef. Luca dădu cheia de perle și deschise.
În cutie, o perlă mică sclipea ca un soare ascuns. Când Luca o atinse, căldura ei îi mângâie palma. Perla lumină, apoi flotă deasupra. Lumina se împrăștia în valuri blânde și orașul începu să strălucească din nou.
„Ura! Ura!” strigară locuitorii orașului. Meduzele dansară în lumini curcubeu. Clădirile de cochilii primeau strălucirea perlei. Luca se simțea fericit și obosit în același timp.
„Ai făcut un lucru bun pentru toți,” spuse Pici. „Fără tine, luminile ar fi rămas pâlpâitoare.”
„Și tu ai fost curajos,” spuse țestoasa. „Ai folosit mintea și inima.”
Luca își simțea rucsacul ca pe un prieten cald. Scoica din buzunar se lipi de obrazul lui ca un pupic. „Mulțumesc,” murmură el.
Apoi, rucsacul îl chemă ușor: „E timpul să te întorci. Plaja te așteaptă.”
Luca privi orașul. Era trist puțin să plece, dar fericit că ajutase. Pici îi făcu cu ochiul. „Revin când vrei,” zise el.
„Promit,” răspunse Luca cu glas tare.
Urcară scara de scoici. La ieșire, lumina soarelui îl îmbrățișa. Era aceeași plajă cunoscută, dar acum părea mai prietenoasă. Rucsacul albastru îl făcea să simtă o legătură cu marea.
Mama îl aștepta cu o pătură. „Cum a fost?” întrebă ea.
„A fost minunat,” zise Luca. Îi povesti repede despre Pici, țestoasa și perla de soare. Mama îl ascultă cu ochii mari.
„Ai fost curajos și atent,” zise ea. „Și ai ajutat cu bunătate.”
Luca oftă fericit. Scoica din rucsac se stinse ușor, ca un vis care se termină blând. Cartea se închise. Dar busola rămase, luminând ușor.
În acea seară, Luca se culcă cu rucsacul la picioare. Își spuse în gând: „Marea are prieteni. Și eu sunt prietenul mării.”
În somn, visa la orașul de lumină. Meduzele dansau în cercuri, crabulețul făcea balet, iar Pici îi arăta o hartă nouă. Luca zâmbi în somn. Știa că poate fi curajos, atent și bun. Și că prietenii îl așteaptă sub valuri.
Dimineața, când se trezi, valurile băteau lin. Rucsacul albastru era tot acolo, odihnindu-se. Luca luă busola, deschise cartea și găsi o notă: „Oricând ai nevoie, privește cu inima.”
Luca ieși pe plajă. Soarele juca pe apă. Se aplecă să ia o scoică mică și o puse în buzunar, ca pe un secret. Rucsacul strălucea abia vizibil. Luca porni la joacă, dar în inimă păstra orașul de lumină.
Știa că nu toate aventurile se termină cu o perlă. Unele se termină cu un zâmbet și promisiunea că vei reveni. Și asta îl făcea curajos.
„Pa, marea,” șopti Luca. „Ne vedem curând.”
Valurile îi răspunseră cu un murmur ca o poveste. Și Luca, cu rucsacul albastru în spate, pornise din nou la joacă, gata pentru următoarea șopârlă de aventură.
