Capitolul 1: Sara și marea cea albastră
Sara era o fetiță de șapte ani, cu ochi mari ca două perle și cu un zâmbet mereu pregătit. Într-o dimineață caldă de vară, ea stătea pe malul mării, privind valurile care se jucau cu scoicile. Aerul mirosea a sare și a promisiuni de aventură.
„Mamă, azi pot să merg să explorez reciful de corali?” întrebă Sara, privind cu speranță spre mama ei.
„Sigur că poți, Sara,” răspunse mama, „dar să fii atentă și să nu te depărtezi prea mult. Ți-ai pus ochelarii de scufundări?”
„Da!” răspunse fetița, ridicându-i victorioasă în aer. „Și am și carnetul de notițe ca să număr toate arcele de corali pe care le găsesc!”
Mama o sărută pe frunte și îi șopti: „Fii curajoasă și bună, Sara. Și nu uita să saluți peștilor din partea mea!”
Sara râse și porni spre apă, cu picioarele goale, simțind nisipul moale sub tălpi. Apa era caldă și limpede. Cu fiecare pas, simțea cum inima îi bate mai tare de emoție.
„Gata, marea, vin!” spuse ea, punându-și ochelarii pe ochi și scufundându-se încet, ca o broscuță.
Sub apă, totul era ca într-un vis: peștișori colorați dansau printre corali, iar razele soarelui se jucau printre valuri, desenând lumini pe fundul mării. Sara se simțea ca într-o poveste fermecată.
„Uau, ce frumos e aici!” șopti ea, chiar dacă sub apă nu o putea auzi nimeni.
În depărtare, zări prima arcă de coral, mare și roșie. Înotă bucuroasă spre ea, numărând cu voce tare: „Unu!” Apoi văzu încă una, galbenă ca soarele. „Doi!” râse ea, notând repede în carnet.
Peștișorii o priveau curioși. Un biban mic se apropie și îi făcu cu ochiul.
„Hei, tu, ești nouă pe aici?” păru să spună peștișorul.
Sara râse și îi răspunse: „Da! Și am o misiune importantă: trebuie să număr toate arcele de corali!”
Peștișorul dădu din coadă și o conduse spre o nouă arcă, ascunsă după o stâncă. Sara era încântată.
„Trei!” notă ea, cu grijă.
Capitolul 2: Misterul labirintului de corali
Sara înota din ce în ce mai departe, urmărind peștișorul ghid. Dintr-o dată, ajunse într-un loc unde coralii formau un adevărat labirint, cu arce colorate și tuneluri mici.
„Oare pe aici trebuie să merg?” se întrebă ea, privind în jur.
Peștișorul îi făcu semn cu aripioara să îl urmeze.
„Hai cu mine, Sara! Nu te teme, aici toți suntem prieteni,” păru să spună el.
Sara își făcu curaj și păși printre corali. Din spate apăru o stea de mare portocalie, care îi zâmbi larg.
„Bună, Sara! Eu sunt Stella. Dacă te pierzi, te pot ajuta să găsești drumul spre suprafață,” spuse steaua de mare cu voce caldă.
„Mulțumesc, Stella! Am nevoie să număr toate arcele de aici. Dar sunt atât de multe, nici nu știu cu care să încep!” spuse Sara.
Stella se gândi un pic și apoi zise: „Cel mai bine e să le numeri pe rând, fără grabă. Iar dacă găsești o arcă ascunsă, e ca și cum ai descoperi o comoară!”
Sara se lumină la față. „Așa o să fac!” spuse ea. „Unu, doi, trei...” numără, trecând pe sub fiecare arcă.
Deodată, un crab mic și roșu ieși de sub o piatră și zise:
„Atenție, Sara! În față este o arcă foarte joasă. Trebuie să te apleci bine ca să nu te lovești!”
Sara mulțumi crabului și trecu încet, lăsându-se cât mai aproape de nisip.
„Mulțumesc, domnule crab! Ești foarte atent!”
Crabul dădu din clești și râse.
„Întotdeauna trebuie să avem grijă unii de alții sub mare. Așa e drept și corect!”
Sara zâmbi larg. Se simțea din ce în ce mai curajoasă și mai bucuroasă că are prieteni noi care o ajută.
Capitolul 3: Încercarea delfinului și comoara dreptății
Pe măsură ce înainta, Sara auzi un sunet ciudat, ca un fluierat vesel. Se opri și privi în jur. Din spate apăru un delfin jucăuș, care făcea sărituri în apă.
„Bună, Sara! Eu sunt Dodo, delfinul. Am auzit că numeri arce de coral. Pot să te ajut?”
„Sigur că poți!” spuse Sara, râzând. „Am găsit deja opt arce, dar cred că mai sunt multe ascunse. Unele sunt atât de bine camuflate, încât nici nu le văd!”
Dodo făcu o piruetă și spuse:
„Eu știu un loc secret, unde e o arcă de coral uriașă. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să treci de un curent de apă care e puțin mai puternic. Poți să faci asta?”
Sara se gândi o clipă. Nu îi era frică, dar știa că trebuie să fie atentă.
„Pot, dar vreau să fiu sigură că nu mă rănesc. Poți să mă ghidezi?”
Dodo făcu semn din cap.
„Bineînțeles! Vom merge încet și, dacă simți că e prea mult, ne oprim. Când vrei să încetinești, doar fă cu mâna și mă opresc imediat!”
Sara își făcu curaj și îi urmă pe Dodo. Curentul era mai puternic decât valurile obișnuite, dar cu ajutorul delfinului și cu mișcări hotărâte, reuși să treacă. Inima îi bătea repede, dar era mândră de ea însăși.
În fața lor apăru o arcă uriașă, roz și mov, cu peștișori ce dansau în jurul ei.
„Uau! E cea mai frumoasă arcă pe care am văzut-o!” exclamă Sara.
Dodo râse și spuse:
„E un loc special, pentru că sub această arcă se ascunde comoara dreptății. Vrei să vezi ce este?”
„Da!” spuse Sara, curioasă.
Sub arcă găsi o piatră strălucitoare, pe care era scris cu litere de nisip: „Fii bun, corect și sprijină-i pe cei din jur.”
Sara citi cu glas tare și zâmbi.
„Asta e comoara? Un mesaj atât de frumos?”
Dodo dădu din cap.
„Da! Pentru noi, dreptatea e cea mai mare comoară. Aici, sub mare, toți ne ajutăm și respectăm. Așa e bine și pe uscat!”
Sara puse piatra la loc și îi mulțumi delfinului.
„O să țin minte mereu acest mesaj!”
Capitolul 4: Testul curajului și prieteniei
Sara și noii ei prieteni înotau veseli printre corali. Pe drum, întâlniră o caracatiță mică, ce părea puțin tristă.
„Bună!” spuse Sara, apropiindu-se cu grijă. „Cum te cheamă?”
„Mă cheamă Octavia,” spuse caracatița, privind în jos.
„Ce s-a întâmplat, Octavia?” întrebă Dodo.
„Mi-am pierdut una dintre perlele preferate. Era mică și lucioasă. Am scăpat-o printre corali și nu o mai găsesc deloc,” oftă Octavia.
Sara se hotărî să o ajute.
„Nu-ți face griji! Toți împreună o vom găsi!” spuse ea hotărâtă.
Stella, crabul și Dodo porniră să caute perla alături de Sara. Căutară sub fiecare arcă, printre pietre și printre firele de iarbă de mare. Un peștișor cu dungi albastre veni și el în ajutor.
„Am văzut ceva strălucitor lângă stânca mare!” spuse peștișorul.
Sara dădu din cap și porni spre stâncă. Acolo, chiar printre firele de alge, găsi perla.
„Uite, Octavia! Am găsit-o!” strigă Sara, ridicând perla.
Caracatița tresări de bucurie și își întinse tentaculele spre Sara.
„Mulțumesc, Sara! Ești o prietenă adevărată!”
„Cu plăcere, Octavia! Așa e corect: dacă cineva are nevoie de ajutor, îl ajuți, nu-l lași singur.”
Toți prietenii râseră și se îmbrățișară sub apă.
„Sara, ești foarte curajoasă și bună!” spuse Stella.
Sara se simțea fericită. Știa că prietenia și dreptatea merg mereu împreună.
Capitolul 5: Întoarcerea la mal și salutul păcii
Soarele începea să apună, iar Sara știa că e timpul să se întoarcă la mal. Toți prietenii din adâncuri o însoțiră până aproape de suprafață.
„La revedere, Sara! Să nu ne uiți!” spuse Dodo, făcând o săritură spectaculoasă.
„Ne vedem curând!” spuse Stella, făcând cu mâna dintr-un tentacul.
„Nu vă voi uita niciodată! Și promit să fiu mereu corectă și să ajut pe oricine are nevoie,” răspunse Sara.
Ieși la suprafață, cu inima plină de bucurie. Mama o aștepta pe mal, cu brațele deschise.
„Cum a fost, Sara?” întrebă mama.
„A fost minunat! Am numărat toate arcele de coral, am găsit comoara dreptății și mi-am făcut prieteni noi!”
Mama o îmbrățișă și îi șterse picăturile de apă de pe obraz.
Deasupra lor, o pasăre albă, o pescărușă linistită, plana pe cer, bătând alene din aripi.
„Uite, mami, pescărușa aceea pare atât de liniștită!”
„Da, Sara. Ea știe că marea e plină de povești frumoase și de prietenii adevărate.”
Sara zâmbi, privind spre cer și spre mare. Știa că, ori de câte ori va fi corectă, curajoasă și bună, va purta cu ea comoara descoperită sub apă.
Și, liniștită ca pescărușa, Sara adormi în acea seară, visând la noi aventuri sub marea cea albastră.
