Capitolul 1: Insigna care sclipa ca un dinte de aur
În dimineața în care Circul „Steaua Saltimbancilor” a poposit lângă pădure, aerul mirosea a floricele, rumeguș și ceva suspect de dulce, ca și cum un nor de vată de zahăr ar fi decis să se mute definitiv în zonă.
Lupul cel mic, pe nume Lupușor, își băgă botul printre două rulote colorate. Avea urechile ciulite și coada încordată ca un arc. Nu venea să fure nimic (în afară de câteva priviri curioase), ci să afle cum e să fii… artist.
— Hei, pui de lup! îl strigă o voce veselă.
O doamnă cu pălărie uriașă, plină de pene, îl măsură din cap până-n coadă. Pe pălărie stătea un porumbel care părea că judecă tot.
— Eu sunt doamna Mirabela, directoarea circului. Și tu ești…?
— Lupușor, zise el. Și… eu pot să ajut. La orice. La măturat, la cărat, la… mirosit floricelele să nu fie stricate.
Doamna Mirabela râse, de i se zguduiră penele.
— Ce noroc! Ne lipsește exact un asistent de… entuziasm. Și, dacă tot ai venit, îți dau asta.
Îi prinse pe piept o insignă rotundă, lucioasă, pe care scria: „ARTIST ÎN PREGĂTIRE”.
Lupușor încremeni o secundă. Apoi, încercă să pară calm, dar îi tremurau mustățile de bucurie.
— Eu? Artist?
— Desigur! spuse Mirabela. În circ, oricine poate fi artist, dacă lucrează cu ceilalți și nu mușcă din greșeală microfonul.
— N-am mușcat niciodată un microfon, minți Lupușor cu sinceritate aproximativă.
De după o cortină ieși un clown cu pantaloni atât de largi, încât părea că ascunde în ei o canapea.
— Bun venit, puiule! Eu sunt Tanti Tic-Tac, clovnul oficial și cronometrist neoficial. Dacă te pierzi, strigă „Cucu!”, și te găsesc după ecou.
— Cucu, repetă Lupușor, ca să testeze. Cucu!
Dintr-o ladă sări o minge, apoi încă una, apoi o găină de cauciuc. Nimeni nu părea surprins.
— E în regulă, zise clownul. La noi, ecoul vine cu accesorii.
Lupușor își atinse insigna. Sclipi în soare ca un secret fericit. Începuse aventura.
Capitolul 2: Culisele, unde magia are șireturi desfăcute
Culisele circului erau ca un oraș mic, construit din sfori, lăzi, oglinzi și miros de vopsea proaspătă. Lupușor se plimba atent, ca nu cumva să calce pe un porumbel plictisit sau pe vreo glumă rătăcită.
Într-o rulotă, doi acrobați își încălzeau mușchii.
— Nu-ți uita genunchii! îi spuse unul celuilalt.
— Cum să-i uit? Sunt atașați! replică celălalt, foarte serios.
Lupușor chicoti și își notă în minte: în circ, și glumele fac stretching.
Apoi văzu o ușă pe care scria „CABINĂ DE REPETIȚII – INTRĂ DOAR CU ZÂMBETUL ÎN BUZUNAR”. Lupușor își verifică buzunarele imaginare. Avea un zâmbet mic, dar îl scoase și intră.
Înăuntru, doamna Mirabela îi aștepta pe câțiva artiști. Pe un scaun, un urs își pudra nasul. Pe altul, o capră jongla cu mere, dar se prefăcea că sunt planete.
— Astăzi repetăm salutul final, anunță Mirabela. Publicul trebuie să plece acasă cu inimile făcând tumbe.
— Tumbe… ca mine? întrebă ursul, încercând să facă o tumbă pe scaun. Scaunul protestă și scârțâi ca o vioară supărată.
— Nu chiar așa, zise Mirabela. Salutați cu mâna la inimă. Un gest simplu, dar puternic. Și îl repetăm până iese ca și cum ar fi fost mereu acolo.
Lupușor înghiți în sec. Mâna la inimă? El avea o inimă care bătea repede, ca un iepuraș speriat de aplauze.
— Lupușor, ești cu noi, da? îl întrebă Mirabela.
— Da! zise el. Mâna la inimă… adică aici? își puse lăbuța pe burtă.
— Un pic mai sus, râse capra. Aia e… depozitul de floricele.
Lupușor își mută lăbuța și încercă din nou. De data asta nimeri, dar își încurcă insigna, care se prinse în blană.
— Insigna mea s-a lipit de mine! șopti el, panicat.
— E un semn bun, zise ursul. Înseamnă că ești oficial parte din echipă. Uneori echipa se lipește. La mine se lipește mierea.
Toți râseră, iar Lupușor se relaxă. Începură repetarea: un pas, un zâmbet, mâna la inimă, o înclinare. Simplu. Dar Lupușor simțea că fiecare repetare îi așază ceva înăuntru, ca atunci când îți potrivești bine șireturile înainte să alergi.
Capitolul 3: Pilotul de monociclu uriaș și roata cu personalitate
Când ieși din cabină, Lupușor auzi un zgomot ca un tunet pe roți. Un fel de „BUM… BUM… BUM”, care făcea rumegușul să danseze.
Din spatele cortului mare apăru un monociclu. Nu, nu un monociclu: un MONOCICLU URIAȘ. Roata lui era cât o poartă de castel. Deasupra, un domn subțire ca o trestie, cu cască lucioasă și ochelari, pedala elegant.
— Atenție, trece Cometa! strigă domnul.
Monociclul uriaș se opri fix în fața lui Lupușor, iar roata scârțâi… ca și cum ar fi oftat.
— Eu sunt Nelu, pilot de monociclu, spuse domnul, făcând o reverență de parcă ar fi fost pe vapor. Iar asta e Cometa. Are o roată cu… cum să zic… opinii.
Roata se clătină ușor, ca un „da, exact!”.
— Îmi pare bine, zise Lupușor, încercând să nu se uite prea speriat la dimensiunea roții. Eu sunt… artist în pregătire.
— Perfect! Atunci ai nevoie de un test clasic: să nu te ia vântul când trece Cometa pe lângă tine, glumi Nelu.
Lupușor râse, dar chiar atunci Cometa făcu un mic salt, iar Lupușor fu împins ușor înapoi. Insigna lui sclipi și parcă strigă: „Ține-te tare!”
— Scuze, zise Nelu. Cometa e nerăbdătoare. Avem repetiție pentru intrarea de deschidere. Trebuie să trec pe lângă clovni, pe sub o panglică, și să nu dărâm turnul de găleți.
— Turnul de găleți? repetă Lupușor.
Dintr-o parte, Tanti Tic-Tac ridică o stivă de găleți colorate, una peste alta, ca un tort de ziua cuiva foarte curajos.
— Sunt găleți sensibile, zise clovnul. Dacă le privești urât, cad.
— Le privesc frumos, promit Lupușor.
Mirabela veni și ea, cu un fluier la gât.
— Avem o mică problemă, anunță ea. Panglica pentru intrare s-a rupt. Fără ea, numărul lui Nelu nu are „wow”-ul complet. Și fără „wow”, publicul începe să se gândească la teme.
Toți făcură o grimasă de groază.
— Eu pot ajuta! spuse Lupușor, înainte să-și dea seama că tocmai își ridicase lăbuța ca la școală.
— Cu ce? întrebă Mirabela.
Lupușor se uită în jur. Văzu sfori, eșarfe, o plasă de pescuit, un șarpe de cauciuc și… un șir de eșarfe lungi de la acrobați.
— Putem împleti eșarfele, zise el. O panglică nouă, mai lungă și mai colorată. Și… eu țin capătul, dacă trebuie.
Acrobații își aduseră eșarfele.
— Dar ai grijă, zise unul. Eșarfele noastre sunt… emoționale. Dacă le tragi prea tare, se supără.
— Promit că le vorbesc frumos, zise Lupușor.
În câteva minute, toți lucrau: capra ținea nodurile, ursul strângea (cu delicatețea unui urs care încearcă să nu strivească un nor), clovnul cânta un cântecel ritmat ca să țină măsura, iar Lupușor împletea cu limba ușor scoasă de concentrare.
Nelu privi panglica nouă, un curcubeu împletit.
— Cometa aprobă, zise el, când roata făcu un mic „hop”.
— Atunci să repetăm, zise Mirabela. Și să nu uităm: în circ, nimeni nu strălucește singur. Nici măcar o roată cu opinii.
Capitolul 4: Repetiția cu mâna la inimă și incidentul cu floricelele
Înainte de repetiția mare, Mirabela anunță:
— Ultima probă: salutul final. Toți împreună. Lupușor, e momentul tău să-l faci să pară natural.
„Natural”, își spuse Lupușor. Ca și cum un lup mic salută mulțimi în fiecare zi, între micul dejun și spălatul pe dinți.
Se aliniară pe marginea pistei. Rumegușul era așezat frumos, ca o plajă aurie. Luminile de repetiție pâlpâiau, iar în fundal se auzeau instrumentele orchestrei exersând: un trompetist încerca să scoată un „ta-da!”, dar ieșea un „ta-daaa…oops”.
— Și… salut! strigă Mirabela.
Toți făcură pasul înainte, zâmbetul larg, mâna la inimă, înclinarea.
Lupușor făcu și el. Numai că, exact când își puse lăbuța pe piept, simți ceva lipicios: insigna se prinsese iar de blană, iar el, fără să vrea, o împinse… direct în interiorul vestei lui.
— Aoleu, mi-am înghițit… insigna! șopti el, speriat, uitând să mai zâmbească.
— Nu poți înghiți o insignă, zise ursul, calm. Cel mult o adopți.
— Dar eu… cred că a dispărut!
Lupușor se scotoci prin vestă și, din greșeală, scoase o pungă de floricele pe care o ascunsese „pentru urgențe artistice”. Punga explodă. Floricelele zburară ca o ninsoare gustoasă peste toți.
Capra prinse una din aer cu gura.
— Mmm. Ninsoare cu sare!
Clovnul se împiedică într-o floricică și făcu un pas de dans neplanificat.
— Se numește „Alunecarea Elegantă”, anunță el, ca și cum ar fi fost intenționat.
Nelu, pe monociclul uriaș, trecu pe lângă ei chiar atunci. Cometa văzu floricelele pe jos și făcu un mic viraj de ocolire, ca o doamnă care nu vrea să-și murdărească pantofii.
— Cometa e sensibilă la gustări, strigă Nelu. Dacă se obișnuiește, o să ceară nachos!
Mirabela își puse mâna la frunte, dar râdea.
— Lupușor, ai făcut o furtună de floricele. Într-un fel… e foarte de circ. Dar insigna?
Lupușor își lăsă urechile în jos.
— Nu știu unde e. Fără ea… mai sunt artist?
Ursul îi puse o labă mare pe umăr, cu grijă.
— Artist ești când ajuți echipa. Insigna e doar… sclipici.
— Plus că sclipiciul se găsește peste tot, zise capra. Îl ai și pe bot.
Clovnul adună câteva floricele și le puse într-o pălărie.
— Eu propun să căutăm insigna împreună. În circ, nimeni nu pierde singur. Nici măcar cheile de la rulotă. Mai ales cheile de la rulotă.
Toți se răspândiră prin culise, căutând. Lupușor simțea un nod în gât, dar și o căldură: nu era singur în beleaua lui.
Capitolul 5: Vânătoarea de insignă și planul cu panglica-curcubeu
Căutarea deveni o adevărată investigație de circ. Clovnul se prefăcea detectiv.
— Indiciul numărul unu: floricele. Indiciul numărul doi: mai multe floricele. Indiciul numărul trei: o floricică lipită de nasul meu. Cazul e… crocant!
Nelu coborî de pe Cometa și cercetă zona ca un pilot care caută o pistă de aterizare.
— Cometa a trecut pe aici, zise el. Dacă insigna era pe jos, roata ar fi făcut „cling!”. Și n-a făcut. A făcut doar „hm”.
— Roata vorbește? întrebă Lupușor.
— Nu în cuvinte. În atitudine, răspunse Nelu serios. E mai dificil.
Capra se uită sub o ladă.
— Aici e doar un dovleac costumat. De ce e un dovleac costumat?
Ursul ridică din umeri.
— Poate vrea și el să fie artist.
Mirabela inspecta panglica-curcubeu pe care o împletiseră, acum întinsă pentru numărul de deschidere. Deodată, ea observă ceva care sclipea printre împletituri.
— Stați puțin… zise ea, apropiindu-se.
Lupușor alergă și el. Între două eșarfe, prinsă ca o broșă, era insigna lui: „ARTIST ÎN PREGĂTIRE”. Probabil se agățase când împletise panglica, iar apoi alunecase acolo, ca într-un cuib.
— Aici era! strigă Lupușor. În panglică!
Clovnul își puse o mână la inimă exagerat.
— Dramă, mister, emoție! Panglica a devenit și seif!
— Nu e doar seif, zise Mirabela. E dovada că ai lucrat cu echipa. Insigna ta a ales să stea în curcubeu, nu într-un buzunar singuratic.
Lupușor își luă insigna, dar înainte să o pună la loc, se uită la panglică.
— Pot să o prind aici… pentru număr? Ca să fie… a noastră?
Ursul dădu din cap.
— E mai bine să fie „a noastră”. Eu, când am o prăjitură, o împart. Bine, uneori o împart în două bucăți: una pentru mine și una pentru mine de mai târziu.
Toți râseră.
— Atunci așa rămâne, spuse Mirabela. Insigna va sta pe panglică, la intrare. Ca să-și amintească lumea că, înainte de aplauze, e munca împreună.
Lupușor simți că nodul din gât se desface. Își potrivi din nou salutul: mâna la inimă. Acum gestul îi venea mai ușor, pentru că știa de ce îl face.
Capitolul 6: Seara spectacolului și zâmbetul din ochi
Seara, cortul mare era plin. Luminile se aprinseră ca niște licurici organizați. Orchestra începu, iar publicul chicotea deja înainte să se întâmple ceva, de parcă rumegușul avea glume ascunse.
În culise, Mirabela îi adună pe toți.
— Amintiți-vă: nu suntem o colecție de numere. Suntem o echipă. Dacă unul alunecă, altul îl prinde. Dacă unul se emoționează, altul îi face cu ochiul. Dacă unul uită panglica… ei bine, atunci improvizăm cu un dovleac costumat.
— Dovleacul e pregătit, confirmă clovnul foarte serios.
Lupușor își atinse pieptul, acolo unde stătea inima. Își repetă în șoaptă:
— Un pas. Un zâmbet. Mâna la inimă.
Nelu urcă pe Cometa. Roata părea concentrată, ca un profesor sever. Panglica-curcubeu era întinsă, iar insigna prinsă pe ea sclipi în lumini.
— Să începem! șopti Nelu. Cometa, fără opinii prea puternice, te rog.
Roata făcu un mic „hm” împăciuitor.
Numerele se succedară: acrobații zburară ca niște săgeți vesele, capra jonglă cu „planetele” ei, ursul făcu tumbe (de data asta fără scaun), iar clovnul își pierdu intenționat pălăria de trei ori și o găsi de patru.
Apoi veni intrarea lui Nelu: monociclul uriaș traversă pista, trecu pe sub panglica-curcubeu fără să o atingă, iar insigna străluci ca o stea mică la mijlocul curcubeului. Publicul izbucni în aplauze.
Lupușor, de pe margine, simți un val de mândrie care nu era doar al lui. Era al tuturor.
La final, Mirabela îi alinie din nou.
— Acum, salutul. Împreună.
Muzica se îmblânzi. Luminile se încălziră. Toți pășiră înainte, în același ritm.
Lupușor zâmbi. Își puse lăbuța la inimă, exact unde trebuie, fără să nimerească „depozitul de floricele”. Se înclină alături de ceilalți. În acel moment, simți că aparține, ca o piesă care completează un puzzle colorat.
Publicul aplauda, iar cineva din primul rând strigă:
— Bravo, lupule!
Lupușor ridică privirea. În loc să se uite doar la luminile puternice, văzu chipurile: copii râzând, părinți zâmbind, ochi strălucitori ca niște mărgele.
Și atunci, fără să facă nimic spectaculos, Lupușor simți finalul perfect: un zâmbet care nu stătea doar pe bot, ci i se aprinsese în ochi.
