Capitolul 1: Bilete, zâmbete și o pălărie prea mare
Mara avea 11 ani și o vestă roșie cu nasturi aurii care îi dădea un aer serios, de parcă ar fi condus ea întregul circ. În realitate, misiunea ei era clară și foarte importantă: să ajute la împărțirea biletelor la intrare.
„Un bilet, două emoții și trei popcornuri!” glumea ea, întinzând tichetele ca pe niște cărți de joc.
În fața cortului mare, lumea se îngrămădea ca la o poveste bună. Un domn cu mustață țepoasă își tot căuta monedele prin buzunare, o bunică își ținea nepoțelul de mână ca pe un balon, iar doi frați se certau pe cine va sta mai aproape de ring.
— Doamnă, aici e rândul, nu șotronul! spuse Mara către o doamnă care făcea pași laterali ca să „se strecoare”.
— Eu doar verific dacă rândul e drept, drăguțo, zise femeia, fără pic de rușine.
— Perfect! Atunci verificați-l… din spate, zâmbi Mara, și doamna, surprinzător, chiar se mută.
Deasupra intrării, fluturau fanioane colorate: roșu, galben, albastru, verde, ca niște limbi de curcubeu care chicoteau în vânt. Lângă ele se plimba un personaj înalt, cu o șapcă cu ciucure și o foarfecă atârnată la brâu. Era Maestrul Fanioanelor, domnul Brumărel.
— Respectul, domnișoară, începe cu un „bună ziua” și se termină cu un „mulțumesc”, zise el, aranjând un fanion care se încăpățâna să stea pe dos.
— Bună ziua și mulțumesc, răspunse Mara, amuzată. Apoi adăugă: Și… fanionul ăla vă face cu ochiul.
Domnul Brumărel se uită la fanionul răsucit, care chiar părea că clipește.
— E obraznic. Îl voi educa.
Mara râse, dar râsul îi fu întrerupt de o întâmplare mică, însă periculoasă: în cutia cu accesorii de la intrare, unde se țineau ștampilele și brățările, lipsea un obiect.
O auzi pe Zaza, clovnul cu pantofi ca niște bărci, țipând din culise:
— Mi-a dispărut nasul! NASUL meu! Fără el sunt doar… un om cu alergie!
Mara înghiți în sec. Un circ fără nasul lui Zaza era ca o înghețată fără frig: se topea tot.
Capitolul 2: Culisele miros a vată de zahăr și panică
Mara își lăsă cutia de bilete pe masa de lemn, sub supravegherea atentă a unei doamne de la popcorn care avea privirea ascuțită ca un ac.
— Dacă vine cineva, îi dai bilet și îi spui să nu mănânce hârtia, îi zise Mara.
— Draga mea, am văzut copii care au încercat să muște și din scaune. Nu mă sperie hârtia, răspunse doamna, solemn.
Mara alergă spre culise. Acolo era o lume secretă: sfori, costume atârnate ca niște fantome elegante, cutii cu paiete, oglinzi cu becuri care clipesc, miros de vată de zahăr amestecat cu rumeguș.
Zaza stătea pe un scăunel, cu fața lungă. Fără nasul roșu, părea… surprinzător de normal. Ceea ce era, evident, grav.
— Mara! făcu el dramatic. Ajută-mă! Publicul nu e pregătit să mă vadă așa… ne-nasificat!
— Unde l-ai văzut ultima dată? întrebă Mara, ridicând o sprânceană de detectiv.
— În buzunarul meu secret. Adică… buzunarul din spate. Dar am dansat „Polca Pantofilor” și probabil a sărit ca o minge speriată.
Pe lângă ei trecu dresorul de porumbei, cu o cușcă mică.
— Nu cumva ați văzut un porumbel cu nas roșu? întrebă Zaza.
— Nu, dar am văzut un porumbel care îmi judeca pălăria, răspunse dresorul, supărat.
Mara își frecă bărbia.
— Bine. Facem o misiune. Eu caut nasul. Tu… nu te panica.
— Eu? Să nu mă panichez? Eu sunt clovn, panica e… tradiția! zise Zaza și se prefăcu că leșină, căzând exact într-o grămadă de costume pufoase.
Mara îl trase de mânecă.
— Ridică-te. Și spune „te rog”. Dacă vrei ajutor, respect, da?
— Te rog, Mara, găsește-mi nasul, spuse Zaza imediat, cu ochi mari. Te rog și mulțumesc anticipat și încă o dată te rog.
— Așa, zise Mara. Începem cu traseul tău: intrare, cort, apoi culise.
În acel moment, apăru domnul Brumărel, Maestrul Fanioanelor, purtând un mănunchi de panglici.
— Am auzit cuvântul „misiune”, zise el. Sună ca o fanfară care a pierdut un trombon.
— Am pierdut un nas, corectă Mara.
— A, un accesoriu. Accesoriile au personalitate. Unele fug, altele se ascund, spuse Brumărel grav. Eu am prins odată un fanion care încerca să emigreze pe acoperiș.
Zaza făcu un pas înapoi.
— Dacă nasul meu emigrează, eu ce fac? Îmi pun un măr?
— Un măr e pentru respectabilitate, nu pentru clovnerie, zise Mara. Hai să căutăm.
Capitolul 3: Urme roșii și un fanion suspect
Mara și domnul Brumărel porniră prin culise ca doi detectivi: unul mic și încăpățânat, altul înalt și plin de panglici. Zaza îi urma, ținându-și mâinile pe față, ca să nu fie recunoscut de… nimeni.
Au trecut pe lângă ring, unde încă nu începuse spectacolul, dar repetițiile făceau aerul să vibreze: o roată uriașă scârțâia, un cal alb își scutura coama, iar un acrobat își încălzea încheieturile ca un ceasornic.
Mara se opri lângă o cutie cu rumeguș.
— Dacă a sărit din buzunar, poate a căzut aici.
A băgat mâna în rumeguș și a scos… un nasture.
— Nu e nas, dar e ceva. E al meu? întrebă Mara, uitându-se la vestă.
— Nu, e prea mare. Probabil de la costumul omului-forțos, zise Brumărel. Un nasture ca acesta are ambiții.
Zaza se apropie de un suport cu fanioane și rămase nemișcat.
— Domnule Brumărel… fanionul ăla… pare că are o… umflătură.
Un fanion roșu se balansa ciudat, ca și cum ar fi înghițit o chiftea.
— A, acesta e fanionul obraznic, zise Brumărel. I-am spus că îl educ.
Mara îl apucă ușor și simți ceva rotund în interiorul materialului.
— Stați așa…
Cu grijă, desfăcu nodul fanionului. Înăuntru, ca într-un buzunar secret, stătea… nasul roșu al lui Zaza, perfect rotund, perfect rușinat.
Zaza scoase un sunet care semăna cu un hohot și o sughițare în același timp.
— NASULE! strigă el. Ai vrut să devii fanion?!
— Se pare că a avut nevoie de o pauză de la fața ta, zise Mara, râzând.
Domnul Brumărel ridică un deget, solemn.
— Fanioanele nu mănâncă nasuri. Dar vântul e șmecher. Probabil l-a luat din buzunar și l-a lipit aici, ca pe o bomboană.
Zaza își puse nasul la loc cu un gest teatral, ca și cum ar fi așezat o coroană.
— Îți mulțumesc, Mara! Îți mulțumesc, domnule Brumărel! Vă respect din vârful pantofilor mei până la… șireturile mele!
— Respectul se arată și prin grijă, zise Mara. Data viitoare, îți pui nasul într-o cutie, nu într-un buzunar săritor.
— Promit. Îl voi trata ca pe un obiect de patrimoniu național, zise Zaza.
Deodată, o voce de dincolo de cort strigă:
— Spectacolul începe în zece minute!
Mara își aminti de bilete.
— O, nu! Cutia mea!
Capitolul 4: Înapoi la bilete, cu un clovn recunoscător
Mara alergă spre intrare, cu Zaza după ea, pășind cu pantofii lui uriași ca două tobe. Domnul Brumărel rămase în urmă, ajustând fanionul „reeducat” și mormăind:
— Să nu mai ascunzi nasuri, ai auzit? Nu e frumos.
La intrare, doamna de la popcorn vindea cu o mână și ținea rândul cu cealaltă, ca un dirijor.
— Am dat biletele! zise ea, mândră. Și nimeni n-a mâncat hârtia. Un băiat a încercat, dar i-am dat un covrig.
— Sunteți o eroină, zise Mara, luând cutia. Mulțumesc!
Un tătic se apropie cu două fetițe.
— Mai sunt locuri? întrebă el.
— Da, dar să știți că la circ se râde cu respect, zise Mara. Fără împins și fără strigat la animale.
— Promitem, ziseră fetițele, în cor.
Zaza se aplecă spre ele, cu nasul roșu strălucind ca un semafor fericit.
— Dacă vedeți un clovn fără nas, să știți că e în pauză de identitate, le șopti el.
— Ha-ha! râseră ele. Dar acum ai nas!
— Da, datorită Marei, zise Zaza. Să o respectați, că e mai deșteaptă decât pare.
— Hei! protestă Mara. Eu par foarte deșteaptă.
Zaza făcu o reverență atât de adâncă încât pantofii lui aproape înghițiră covorul.
— Exact. Atât de deșteaptă, încât pălăria mea invizibilă se ridică în fața ta.
În timp ce lumea intra, domnul Brumărel apăru lângă poartă, făcând un semn cu mâna. Fanioanele fluturau impecabil, de parcă nimic suspect nu se întâmplase vreodată.
— Domnișoară Mara, zise el, ai lucrat frumos. Când cauți ceva, nu răscolești doar lucruri. Răscolești și felul în care vorbești cu oamenii. Ai fost fermă, dar politicoasă.
— Adică respectuoasă, zise Mara.
— Exact. Respectul e un nod bun: ține totul laolaltă, chiar și când bate vântul.
Mara zâmbi și mai dădu câteva bilete. Apoi, când ultimul copil intră țopăind, se auzi fanfara. Spectacolul începea.
Capitolul 5: Magie pe ring și o lecție cu pantofi uriași
Mara se strecură în interior pe lângă cortină, cu permisiunea șefului de ring, un domn cu joben lucios.
— Repede, mică doamnă a biletelor, șopti el. Stai acolo, dar nu încurca leii. Adică… nu avem lei, dar știi tu.
Mara se așeză lângă o grămadă de rumeguș, simțind cum ringul pulsează de lumini și aplauze. Acrobatul zbură ca o săgeată, calul alb păși ca într-o poveste, iar Zaza intră în scenă cu nasul lui proaspăt recuperat.
— Doamnelor și domnilor! strigă el. În această seară, am un nas atât de roșu, încât poate opri traficul!
Apoi se împiedică intenționat de propria umbră și ateriză într-un sac de… perne.
Copiii râdeau cu gura până la urechi. Mara îi privea și se bucura: nimeni nu împingea, nimeni nu râdea răutăcios. Râsul era ca o ploaie bună.
La un moment dat, Zaza își scoase nasul, îl ținu în palmă și spuse, pe un ton exagerat de serios:
— Acest nas a încercat să fugă. Dar l-am iertat. Pentru că și nasurile au emoții. Însă, nasule, trebuie să respecți fața pe care stai!
Publicul a aplaudat, iar Mara a râs.
După număr, Zaza trecu pe lângă Mara și îi șopti:
— Ai văzut? Am spus „respect” pe scenă. E ca și cum aș fi mâncat broccoli… dar am supraviețuit.
— Respectul nu e broccoli, e ca vata de zahăr, îl înțepă Mara. Doar că nu se lipește de dinți dacă îl folosești des.
— La mine se lipește orice, zise Zaza, arătând spre pantofii lui, care aveau un ambalaj de bomboană lipit de talpă.
Mara îi făcu semn să se ducă mai departe. Spectacolul continua, iar domnul Brumărel apăru la marginea ringului pentru un moment, ridicând o mică baghetă cu panglici. Fanioanele din tavan au început să se miște într-o coregrafie, ca un val colorat.
— Domnul Brumărel chiar e maestru, murmură Mara. Și fanioanele lui… chiar știu să se poarte.
Capitolul 6: Un suflu de rumeguș și finalul care gâdilă
Când spectacolul s-a terminat, aplauzele au fost atât de puternice încât Mara a simțit că îi vibrează vesta cu nasturi aurii. Oamenii ieșeau zâmbind, vorbind unii cu alții mai blând, ca și cum râsul îi făcuse mai ușori.
Mara se întoarse spre culise să ajute la strâns. Zaza își scotea pantofii cu un oftat de fericire.
— Mara, zise el, azi ai salvat un clovn și un public. Ești oficial… Detectivul Nasurilor Pierdute.
— Eu prefer „Ajutorul de la bilete care nu se panichează”, zise Mara.
Domnul Brumărel veni cu o mătură mică, de parcă era un sceptru.
— Strângem ringul cu respect, spuse el. Rumegușul nu e gunoi, e amintirea pașilor.
— Rumegușul e și în șosetele mele, zise Zaza, ridicând o șosetă care părea să scârțâie.
Mara luă o lopățică și începu să adune rumegușul într-un morman mic. Aerul era cald, luminile se stingeau încet, iar fanioanele se odihneau.
În timp ce se apleca, o adiere neașteptată trecu prin cort, ca un suspin jucăuș. Mormanul de rumeguș se ridică ușor și se împrăștie într-un nor fin, care le gâdilă nasurile.
— A-aaa… așiu! strănută Zaza, iar nasul roșu aproape îi sări din nou.
— Nu! strigă Mara și îl prinse cu două degete, fix la timp.
Domnul Brumărel râse scurt, ca un clopoțel.
— Vezi? Rumegușul își ia rămas-bun. Un suflu de final.
Mara închise palma peste nasul clovnului și i-l puse la loc, hotărâtă.
— Gata. De data asta, nasul rămâne unde îi e locul. Cu respect.
— Cu respect! repetă Zaza și făcu o reverență spre mormanul de rumeguș, ca și cum ar saluta un rege invizibil.
Mara inspiră și simți mirosul acela de circ: vată de zahăr, lemn, lumină și un pic de aventură. Apoi, când ultimul fir de rumeguș se așeză la loc, ea zâmbi.
În seara aceea, circ a fost magic nu doar pe ring, ci și în culise. Și, mai ales, a fost un loc unde chiar și un nas fugar a învățat ce înseamnă să stea la locul lui, frumos și… respectuos, până la următorul spectacol.
