Partea 1: Mașina cu ceasuri care șoptesc
Mara avea cinci ani și era o fetiță foarte atentă. Când alți copii alergau fără să se uite, ea se oprea, își strângea șireturile și spunea: „Mai bine încet și sigur.”
Într-o după-amiază luminoasă, Mara stătea în garajul bunicului. Garajul mirosea a lemn, a ulei dulceag și a mere puse la păstrare. Pe un raft era o cutie plină cu șuruburi, iar pe altul, un ceas vechi care ticăia ca o inimă mică.
„Bunicule, ce e sub pânza aceea?” întrebă Mara, arătând spre un obiect acoperit cu o husă gri.
Bunicul își puse ochelarii. „E ceva… foarte special. Dar tu ești mică. Și ești și prudentă. Asta e bine.”
Mara ridică încet colțul pânzei. Sub ea era o mașină mică, cât o cadă de baie, cu scaun roșu, butoane colorate și un cadran mare ca o farfurie. Pe cadran erau desenați nori, frunze, fulgi și soare. În mijloc, un ac strălucitor tremura ușor.
„E o navă?” șopti Mara, cu ochii mari.
„E o mașină de… timp,” spuse bunicul încet. „Te duce înapoi. Dar numai puțin. Și trebuie să respecți regulile.”
„Care reguli?” întrebă Mara imediat, ca atunci când învață un joc nou.
Bunicul ridică un deget. „Una: să nu iei nimic din trecut. Două: să nu lași nimic în trecut. Trei: să nu schimbi lucrurile mari. Doar privești, înveți și te întorci. Patru: dacă te sperii, tragi de maneta albastră și te întorci imediat.”
Mara dădu din cap serios. „Eu pot. Eu sunt atentă.”
Bunicul zâmbi. „Știu. Și încă ceva… mașina are un fel de… simț al glumelor. Uneori face mici năzbâtii.”
„Năzbâtii?” Mara chicoti. „Și mie îmi plac năzbâtiile, dar… mici.”
Bunicul apăsă un buton verde. Luminițe se aprinseră pe marginea cadranului. „Dacă vrei, doar o călătorie scurtă. Cinci minute în trecut. Apoi imediat acasă.”
Inima Marei bătea repede, dar nu fugea. Se urcă pe scaun, își puse centura și își ținu mâinile în poală, cum făcea în mașina mamei.
„Ești pregătită?” întrebă bunicul.
„Da. Și promit: nu iau nimic, nu las nimic, nu schimb nimic mare.”
Bunicul roti un mic disc. Acul strălucitor sări spre desenul cu frunze ruginii. Mașina făcu un sunet ca o pisică ce toarce în metal: „Vrrr… tic-tac… vrrr…”
Aerul din jur se ondulă ca deasupra unei supe calde. Apoi, dintr-odată, totul se liniști.
„Am ajuns?” întrebă Mara, clipind.
Dar bunicul nu mai era lângă ea.
În locul garajului, Mara vedea un câmp. Iarbă înaltă. Flori galbene. Și, în depărtare, o casă mică din lemn, cu fum subțire ieșind din coș.
„Ooo…” spuse Mara. „E ca într-o poveste.”
Partea 2: Trecutul, cu pălării și o găleată încăpățânată
Mara coborî cu grijă din mașină. Pe o plăcuță, mașina arăta cu litere luminoase: „TRECUT – 5 minute.”
„Doar cinci,” își aminti ea. „Mă uit și mă întorc.”
Un vânt ușor îi mișcă părul. În aer mirosea a pământ și a pâine caldă. Mara porni spre casă, pășind încet. La gard, o găină albă se uita la ea ca o doamnă supărată.
„Bună, găinușă,” spuse Mara. Găina cotcodăci: „Cot-co-dac!” de parcă ar fi zis: „Cine ești tu?”
Din curte apăru un băiețel cam de vârsta ei, cu pantaloni scurți și o pălărie prea mare. Avea obraji roșii și ținea în mână o găleată de lemn.
„Hei!” zise el. „Tu de unde ai apărut? Nu te-am văzut pe drum.”
Mara se opri. Își aminti regula: să nu schimbe lucruri mari. „Eu… sunt Mara. Doar mă plimb.”
Băiețelul își ridică pălăria, iar ea îi văzu ochii verzi, curioși. „Eu sunt Dinu. Trebuie să aduc apă de la fântână. Dar găleata mea e… încăpățânată.”
„Încăpățânată?” Mara ridică sprâncenele.
Dinu oftă. „Tot alunecă. Uite!”
El făcu un pas și găleata îi scăpă din mână, rostogolindu-se spre o pantă mică. „Ah! Nu!”
Mara simți un fior în burtică, ca atunci când aproape cade o cană. Panta ducea spre un pârâu. Dacă găleata ajungea acolo, se putea lovi de pietre.
„Nu alerga!” își spuse Mara. „Dar pot să fiu atentă și rapidă.”
Se aplecă, își întinse mâna și prinse găleata chiar înainte să o ia apa. Reuși, dar piciorul îi alunecă pe noroi. „Uuup!”
„Ai grijă!” strigă Dinu și o prinse de braț. Amândoi se clătinară, apoi râseră.
„Mulțumesc,” zise Mara, respirând ușurată. „Și tu… mulțumesc că m-ai prins.”
Dinu se uită la găleată. „Tu ești foarte… calmă.”
„Așa sunt eu,” spuse Mara mândră. „Sunt prudentă.”
Atunci se auzi un „cling!” dinspre mașina de timp. Luminița de pe plăcuță clipi ciudat. Și, pe iarbă, lângă roata mașinii, apăru ceva mic și strălucitor: o șurubelniță modernă, cu mâner albastru, ca una din garajul bunicului.
Mara îngheță. „O, nu… asta e din prezent!”
Dinu se apropie imediat. „Ce e asta? Un fel de baghetă?”
Mara își aminti regula doi: să nu lași nimic în trecut. „Nu e… pentru aici. Trebuie să o iau.”
Dar Dinu o apucă înainte, curios. „E tare lucioasă! Tata n-a văzut așa ceva.”
Mara simți că timpul devine lipicios. Dacă Dinu ducea șurubelnița la tatăl lui, poate că oamenii din trecut ar fi făcut lucruri diferite. Asta ar fi fost o schimbare mare.
„Dinu,” spuse Mara cu voce blândă, „te rog. E a mea. E… un obiect care trebuie să stea cu mine.”
Dinu se strâmbă puțin. „Dar doar un pic…”
Atunci mașina de timp făcu un „tic!” ca un ceas care avertizează. Pe plăcuță, „5 minute” scăzu la „2 minute.”
Mara înghiți în sec. „Nu avem mult. Uite, facem un schimb corect: îți arăt un secret mic, dar tu îmi dai șurubelnița.”
„Ce secret?” întrebă Dinu.
Mara se gândi repede. Un secret mic, care nu schimbă nimic mare. „Secretul e… cum să ții găleata fără să alunece. Îți fac un nod special cu sfoara.”
Dinu clipi. „Un nod?”
„Da. Un nod de… curaj.” Mara luă sfoara găleții și făcu un nod simplu, dublu, exact cum o învățase bunicul la pachetul de cutii. „Așa nu mai scapă ușor.”
Dinu încercă. Găleata stătu cuminte. „Uau! E un nod bun!”
„Atunci… îmi dai șurubelnița?” întrebă Mara.
Dinu îi întinse obiectul lucios. „Da. Pentru nodul de curaj.”
Mara îl luă repede și îl ascunse în buzunar, cu grijă, ca pe un biscuițel care nu trebuie sfărâmat.
„Mulțumesc,” spuse ea. „E foarte important.”
Dinu zâmbi. „Cu plăcere. Și… tu chiar de unde ești?”
Mara se uită la mașina de timp. Plăcuța arăta „1 minut.” Îi veni să spună adevărul, dar își aminti regula trei: să nu schimbe lucrurile mari.
„Sunt dintr-un loc… de mai departe,” spuse ea încet. „Și trebuie să plec repede.”
Dinu își mușcă buza. „Te mai întorci?”
Mara simți că i se încălzește pieptul. „Poate. Dar chiar dacă nu, o să-ți amintești nodul. Și o să fii atent la pantă.”
Dinu dădu din cap. „O să fiu.”
În clipa aceea, de pe acoperișul casei, o pisică tărcată se aruncă jos, exact în fața Marei, speriind-o un pic.
„Miau!” zise pisica, ca un mini-rebondisment cu mustăți.
Mara sări înapoi. „Oh!”
Picioarele îi alunecară iar pe noroi. De data asta, aproape că căzu în pârâu. Dinu strigă: „Mara!”
Mara își aduse aminte regula patru. Nu era chiar speriată, dar era periculos. Și timpul era pe terminate.
„Trebuie să mă întorc!” spuse ea hotărât.
Fugi cu pași mici dar rapizi spre mașina de timp.
Partea 3: Înapoi acum, cu o lecție în buzunar
Mara se urcă pe scaun și trase maneta albastră. „Acum! Acum!”
Mașina scoase un sunet vesel: „Vrrr-tic-tac-șșș!” ca un tren de jucărie care își amintește drumul.
Câmpul se topi ca o acuarelă. Culorile se învârtiră. Apoi, „poc!”—din nou garajul bunicului, cu rafturile, merele și ceasul vechi.
Bunicul era chiar acolo, cu mâinile pe șolduri, îngrijorat și ușurat în același timp. „Mara! Te-ai întors!”
Mara coborî încet, cu genunchii încă puțin moi. „Da… și am respectat regulile.”
Bunicul o privi atent. „Ești întreagă? N-ai pățit nimic?”
„Doar am alunecat un pic,” spuse Mara. „Dar am fost prudentă. Și am tras maneta la timp.”
Bunicul oftă. „Bine ai făcut. Mașina… a făcut vreo năzbâtie?”
Mara băgă mâna în buzunar și scoase șurubelnița modernă. „Da. A apărut în iarbă. Aproape că rămânea acolo. Dar am adus-o înapoi.”
Bunicul își lăsă umerii în jos, ușurat. „Foarte bine. Asta înseamnă că ai înțeles regulile cu adevărat.”
Mara își amintea de Dinu, de pălăria lui și de nodul de curaj. „Bunicule, acolo… totul era altfel. Nu aveau apă la robinet. Trebuiau să care găleți.”
Bunicul dădu din cap. „Da. Așa era. De aceea ne ajută să învățăm din timp.”
Mara se uită la robinetul din colțul garajului, unde bunicul își spăla uneori mâinile. Picura un strop, ca o lacrimă mică de apă.
„Bunicule,” spuse Mara, „eu cred că trebuie să spun ‘mulțumesc' pentru apă. Și pentru lumină. Și pentru că eu am pantofi care nu alunecă așa tare.”
Bunicul zâmbi larg. „Asta e o lecție frumoasă. Recunoștința ne face inima mai mare.”
Mara își puse palma pe piept. „Inima mea e mare azi.”
Bunicul îi mângâie părul. „Și ai fost curajoasă, dar cu minte. Asta e cel mai bun fel de curaj.”
Mara se uită la mașina de timp. Era liniștită acum, ca un animal de metal adormit. „Bunicule, mașina glumește… dar eu pot să fiu atentă.”
„Exact,” spuse bunicul. „Știința e ca o aventură. Dar aventurile au reguli. Iar tu ai arătat că le poți urma.”
Mara zâmbi și, pentru o clipă, își imagină că acul strălucitor îi face cu ochiul. Ea îi făcu cu mâna, încet, ca să nu trezească alte năzbâtii.
Apoi Mara luă o cană mică, o umplu cu apă de la robinet și spuse tare, ca să audă și ceasul din garaj: „Mulțumesc, apă! Mulțumesc, acum!”
Bunicul râse încet. „Și mulțumesc, Mara, că te-ai întors la prezent, exact când trebuie.”
Mara bău o înghițitură și simți gustul rece și bun. Timpul era iar la locul lui, ca o pătură bine întinsă. Iar în buzunarul ei, șurubelnița stătea cuminte, ca o dovadă că uneori, chiar și năzbâtiile pot fi îndreptate cu grijă.
