Capitolul I — Plecarea
În satul uitat de lumină trăia Mara. Mara avea părul ca spicele aurii după ploaie și ochii ca două mici scântei. Mara era tânără, dar avea inima blândă ca a unui copil. Oamenii o iubeau pentru că asculta și pentru că știa să spună povești. Zeii, care umblau prin nori și stele, o iubeau pentru că nu uitase să creadă.
Într-o noapte fără lună, bătrâna din mijlocul satului îi puse la piept o cutie de lemn. În cutie era coroana. Coroana ardea cu un foc mic, cald și vechi. Focul nu ardea case, ci ardea într-un fel care încălzea amintirile. Bătrâna îi spuse cu glas domol: „Aceasta este coroana de foc. Ea ține legătura între oameni și zei. Însă lumina s-a stins aici. Oamenii au uitat de povești. Zeii au uitat la rândul lor de chipuri. Tu trebuie să mergi să readuci lumina.”
Mara ascultă. Mara plecă. Mara ținea coroana cu ambele mâini, ca pe un prunc. Drumul era lung. Drumul era vechi. Drumul șerpuia prin păduri ce șopteau, prin văi care mormăiau. Stelele pâlpâiau ca fluturi de sare. Vântul bucla părul Marăi și-i spunea taine.
Și așa începe legenda: o tânără pornește cu o coroană de foc. Și așa începe cântecul nopții.
Capitolul II — Întâlnirile
La marginea pădurii o întâmpină Vântul. Vântul nu era numai aer. Era glas lung și jucăuș. Vântul putea ridica frunzele și putea duce cuvinte departe. El suflă peste coroana de foc și îl făcu să pâlpâie mai tare.
„Unde mergi, Mara?” întreabă Vântul cu voce care scârțâia de frunze.
„Să aduc lumina înapoi,” răspunse Mara. „Să amintesc de legături.”
„Atunci ascultă,” șopti Vântul. „Ascultă mai întâi. Când asculți, afli durerile. Când asculți, afli dorul. Când asculți, poți dărui mângâiere.”
Mara a închis ochii. A ascultat zgomotul pașilor unui iepure, torsul mic al unui copac, suspinul de râu în depărtare. A ascultat și glasurile oamenilor din sat, amintiri uitate. Ascultând, Mara învăță răbdarea. Ascultând, inima ei se făcu mai mare.
Mai departe, curgea un râu mare. Râul avea ochi de argint și vorbel de apă. Râul îi spuse: „Am văzut cum se ceartă stâncile. Le-am văzut cum se împac. Le-am văzut cum iertă. Să știi, Mara, că apa ține amintirile, dar și le dă drumul. Iertarea curge ca mine.”
Coroana tremura. Într-un moment întunecat, coroana își pierduse flacăra. Un nor tăcuț o atinsese cu umbra. Oamenii își ascunseseră zâmbetul. Zeii se făcuseră reci. Mara plânse puțin. Râul i-a întins o șoaptă rece pe obraz. „Iartă,” spuse Râul. „Iartă pe cei care au uitat. Iartă pe cei care ți-au făcut rău. Iertarea luminează de jos în sus.”
Mara îngenunchie și iertă. Își aminti că tatăl ei plecase, că mama uitase cântecul de leagăn. Își aminti că și ea greșise. Când iertă, coroana redeveni caldă. Flacăra a crescut, nu mare, nu violentă, ci ca o inimă care se deschide.
Mai sus, pe creastă, trona o piatră veche, numită Altarul Stelei. Altarul avea inscripții ca niște valuri de lumină. Acolo era taina cea mare: zeii și oamenii nu sunt două lumi despărțite. Sunt două fețe ale aceleiași ape. Mara trebuie să pună coroana pe piatră și să cânte.
Pe drum, o umbră se prefăcu prieten. Umbra șopti cu glas dulce și rătăci vorba: „Dă-mi coroana. Merg eu la altar.” Mara simți că inima i se oprește. Umbra o încercă cu frică. Vântul o alungă. Râul o spălă. Steaua din altar străluci, și umbrele se risipiră. Mara ținu strâns coroana. „Nu o voi da,” zise ea. „Coroana nu e doar lumină puternică. E legătura noastră. E amintire. E iertare. E ascultare. E iubire.”
Capitolul III — Întoarcerea luminii
În zorii zilei, Mara ajunse la Altarul Stelei. Piatra părea un mormânt de stele. Mara puse coroana de foc pe piatră. Lumina se ridică ca un abur cald. Lumina urcă până la nori, până la stele, până la urechile zeilor. Zeii au coborât ca niște raze liniștitoare. Oamenii au ridicat capetele. Satul, de departe, simți că se întoarce ceva. Un copil își regăsi vocea. O bătrână își găsi o amintire. Un pescar începu să cânte.
Lumina nu veni ca un foc ce arde tot. Venea ca un fir de lumină care atinge fiecare inimă. Cine se temuse se liniști. Cine se certase se privi și-și luă mâinile. Copiii alergară, iar vântul făcu clopoței din frunze.
Zeii zâmbiră. Zeii și oamenii se priviră. În fața altarului, s-a făcut o legătură nouă. Era o legătură făcută din ascultare, iertare și iubire. Zeii au recunoscut în oameni chipuri ce le erau dragi. Oamenii au recunoscut în zei glasuri ce le îmbărbătau visele. Toată lumea știa o vorbă nouă: „Suntem împreună.”
Mara stătea cu mâinile calde. Coroana nu era grea. Coroana nu era numai foc. Coroana era amintire. Coroana pulsa ca un măr mare în pieptul lumii. Toți se adunară în jurul pieptului lumii și simțiră înfăptuirea: că legăturile pot fi reașezate cu un singur gest.
Pe drumul înapoi, satul nu mai era trist. Casele erau scăldate în oase de lumină. Oamenii povesteau ce au visat. Zeii trimiseră o ploaie mică de stele, care creștea plantele de dimineață. Vântul șopti istorioare de demult, iar râul curgea mai vesel.
Mara merse la bătrâna din mijlocul satului. Bătrâna o privi cu ochii umezi. „Ai făcut bine,” zise ea. „Ai ascultat. Ai iertat. Ai iubit. Ai purtat coroana nu ca pe o putere, ci ca pe o legătură.”
Mara zâmbi. Mara știa acum că lumina nu este doar o chestiune de stele. Lumina este o chestiune de inimă. Lumina se reaprinde atunci când cineva ascultă, când cineva iartă, când cineva iubește.
Și se spune că, în nopțile cu lună plină, deasupra satului se vede o coroană de foc mică cum pâlpâie. Oamenii o privesc și își amintesc: că exista o tânără care a plecat cu inima deschisă, că legăturile pot fi refăcute, că zeii și oamenii pot sta umăr la umăr și pot cânta în aceeași limbă. Și copiii adorm ușor, știind că, oriunde ar fi, undeva, o coroană mică veghează și ține lumina vie.
