Capitolul 1: Costumul care chicotea
În seara de Halloween, Mara avea exact șapte ani și o nerăbdare cât un dovleac uriaș. Afară mirosea a frunze uscate și a plăcintă cu mere. Pe hol, mama îi pregătea o pelerină portocalie cu steluțe, iar tata căuta prin sertar o lanternă care să nu clipească ca un licurici adormit.
„Ești gata, mică vrăjitoare?” a întrebat mama, legându-i o pălărie neagră, cu o panglică mov.
„Nu sunt vrăjitoare… sunt Vrăjitoarea Prietenoasă!” a spus Mara, ridicând bărbia. „Fac magie cu politete și cu zâmbete.”
Tata a râs. „Atunci ai nevoie de bagheta ta specială.”
I-a întins o lingură de lemn lucioasă. Mara a clipit.
„O baghetă-lingură?”
„Da,” a zis tata, serios ca un judecător de înghețată. „Cu ea poți amesteca supa de curaj. Și… dacă se sperie cineva, îi dai o porție.”
Mara a pufnit în râs. „Perfect!”
În seara asta, Mara avea o misiune. În cartier, doamna bibliotecară, tanti Ela, inventase un joc pentru copii: „Numără dovlecii luminați din fața caselor și notează-i pe o listă. La final, primești un autocolant cu fantomă zâmbitoare și o carte cu povești.” Mara iubea cărțile. Iar dovlecii sculptați îi plăceau pentru că aveau fețe caraghioase: unii râdeau, alții făceau cu ochiul.
Mara a luat un carnet mic, un creion și o plăsuță pentru bomboane. „Sunt gata să număr!”
„Ține minte,” a zis mama, aranjându-i gulerul. „Spui „Bună seara” și „Mulțumesc”, chiar și dovlecilor, dacă vrei.”
„Le spun și „Noapte bună”, dacă se fac somnoroși,” a promis Mara.
Când a ieșit pe ușă, în aer plutea o lumină caldă de felinare. Copiii alergau cu costume: un schelet care părea că are gâdilici, un dragon cu aripi de carton, două pisici negre care se certau pe cine miaună mai frumos.
Mara s-a uitat la prima casă. Pe trepte erau trei dovleci luminați, așezați ca niște frați de mărimi diferite.
„Unu, doi, trei,” a șoptit ea, notând atent. „Bună seara, dovleci!”
Cel mai mic dovleac părea că îi zâmbește mai larg. Sau poate era doar lumina lumânării. Mara a simțit un fiorușor plăcut, ca atunci când deschizi o carte nouă și încă miroase a tipar.
Capitolul 2: Dovlecii care se mută singuri
Mara a pornit pe strada ei, numărând dovlecii din fața caselor. La casa cu gard verde erau doi dovleci, la casa cu ușa roșie era unul mare cât o minge de plajă. La colț, lângă un copac care își scutura frunzele, era o familie de patru dovleci.
„Unu, doi, trei, patru,” a zis Mara. „Ce familie serioasă!”
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat… dar nu înfricoșător, mai degrabă amuzant. Când Mara s-a întors să mai verifice, dovleacul cel mic parcă se mutase puțin mai la dreapta.
„Hei, tu ai făcut pași?” a întrebat Mara, aplecându-se.
Dovleacul nu a răspuns, desigur. Dar flacăra dinăuntru a pâlpâit de parcă ar fi chicotit.
„Poate e vântul,” și-a zis Mara. „Sau dovlecii au picioare invizibile de Halloween.”
A mai mers două case. În fața unei porți cu clopoței, un dovleac sculptat avea sprâncene groase și o expresie de „hm!”. Mara l-a numărat, a notat și, din respect, i-a spus politicos:
„Bună seara, domnule Dovleac Serios!”
De după gard s-a auzit o voce subțire: „Sunt doamna!”
Mara a sărit un pic, dar imediat a râs. De după o tufă a apărut un băiat mascat în bufniță, cu o mască uriașă.
„M-ai speriat!” a zis Mara, dar tonul ei era vesel. „Tu ai vorbit?”
„Da,” a zis bufnița, înclinând capul. „Eu sunt Radu. Am opt ani. Fac glume. Doar glume mici, ca bomboanele.”
Mara a ridicat lingura-baghetă. „Atenție, am supă de curaj!”
„Atunci suntem în siguranță,” a spus Radu și a mers lângă ea. „Ce faci cu lista?”
„Număr dovlecii pentru tanti Ela. Trebuie să fiu atentă. Dar dovlecii parcă se… mișcă.”
Radu a făcut ochii mari (sau, mă rog, masca lui a făcut). „Poate e un mister de Halloween!”
„Un mister blând,” a zis Mara repede. „Un mister care nu sperie pe nimeni, doar gâdilă.”
Au continuat împreună. La o casă, erau cinci dovleci, dar unul stătea cu spatele.
„De ce stai cu spatele?” a întrebat Mara.
Radu a șoptit: „E timid.”
Mara a dat din cap, respectuos. „Îmi pare bine să te cunosc, dovleac timid. Îți respect spațiul.”
Dovleacul timid părea să se întoarcă un pic, ca și cum ar fi ascultat. Mara a simțit că în seara asta chiar și lucrurile tăcute merită vorbite frumos.
La următoarea casă, o doamnă în costum de zână a deschis ușa și a întrebat: „Trick or treat?”
Mara și Radu au răspuns împreună: „Treat, vă rog!”
Doamna le-a pus în plăsuțe câte o bomboană și a arătat spre dovlecii de pe verandă. „Puteți să-i numărați, dacă vreți. Dar aveți grijă… mie mi se pare că noaptea își schimbă locurile.”
Mara a înghițit un pic de emoție. „Deci nu mi s-a părut!”
Radu a zis cu voce groasă, ca un actor: „Mister confirmat!”
Capitolul 3: Căsuța cu număr lipsă
Au ajuns la o străduță mică, unde felinarele erau mai rare, iar frunzele făceau un covor foșnitor. Acolo era o casă veche, dar îngrijită, cu ferestre strălucitoare și cu un felinar în formă de lună. Pe poartă era un semn: „Bine ați venit!” scris cu litere aurii.
„Nu e în lista mea de case,” a șoptit Mara, uitându-se la carnet. „Dar uite câți dovleci are!”
În fața casei erau dovleci peste tot: pe trepte, pe pervaz, lângă o bancă. Unii aveau fețe fericite, alții aveau dinți pătrați, ca niște biscuiți.
„Îi numărăm?” a întrebat Radu, cu un fiorușor de entuziasm.
„Da,” a spus Mara. „Dar frumos. Și încet. Ca să nu îi încurcăm.”
Au început: „Unu… doi… trei…” Mara nota, iar Radu arăta cu degetul (o gheară de bufniță din carton).
Când au ajuns la doisprezece, Mara a clipit. „Stai… parcă acum erau treisprezece.”
Radu s-a uitat în jur. „Poate unul s-a dus la plimbare.”
Mara a zâmbit, dar inima i-a bătut mai repede, ca un iepuraș care a auzit o glumă bună. „Dacă s-a rătăcit, îl găsim.”
Atunci ușa s-a deschis încet și a apărut o bătrânică mică, cu un șal mov și cu o pălărie amuzantă, decorată cu o broscuță de plastic.
„Bună seara, copii,” a zis ea cu o voce caldă. „Văd că numărați dovlecii mei.”
Mara și-a amintit de politete. „Bună seara! Eu sunt Mara. Și el e Radu. Avem o misiune pentru Halloween.”
„O misiune foarte importantă,” a adăugat Radu, făcându-se important. „Numărăm dovlecii. Dar unul… lipsește.”
Bătrânica a râs încetișor. „Ah, sigur e Dovleacul Călător. Îi place să stea unde e mai bine luminat.”
„Nu e supărat?” a întrebat Mara. „Nu e… singur?”
„Nici vorbă,” a spus bătrânica. „Dovlecii mei sunt prietenoși. Dar, ca orice prieten bun, au nevoie să fie chemați cu respect.”
Mara s-a apropiat de dovlecii de pe trepte și a spus tare, dar blând: „Dovleac Călător, dacă te-ai mutat, te rog să vii înapoi, ca să te număr corect. Promit să nu te pun să stai lângă dovleacul serios dacă nu vrei.”
Radu a șoptit: „Da, și îți oferim o bomboană.”
Bătrânica a chicotit. „Bomboana e o idee excelentă. Dar să știți că dovlecii nu mănâncă. Ei doar… strălucesc.”
Atunci, din spatele unei ghiveci uriaș, s-a văzut o lumină mică. Un dovleac mai mic decât ceilalți se rostogolea încet, încet, ca o minge moale.
„Uite-l!” a exclamat Radu.
Mara a așezat bomboana lângă el ca pe un dar. „Mulțumesc că ai venit. Ești important în numărătoarea mea.”
Dovleacul s-a oprit, iar flacăra dinăuntru a pâlpâit fericit.
Bătrânica a dat din cap. „Așa se face. Când vorbești frumos, lucrurile se așază la loc. Și oamenii, și dovlecii.”
Mara a notat: „Treisprezece.” Apoi s-a întors spre bătrânică. „Vă mulțumim. Și… îmi place pălăria dumneavoastră.”
„Mulțumesc,” a zis bătrânica. „Broscuța e responsabilă cu glumele. Uneori îmi spune să pun dovlecii în locuri neașteptate.”
Radu a râs. „Deci broscuța e vinovată!”
„Nu vinovată,” a corectat Mara. „Doar jucăușă. Și noi suntem jucăuși.”
Bătrânica le-a oferit câte un biscuite în formă de stea. „Pentru curaj și pentru respect.”
Mara a mușcat și a spus: „E cel mai gustos mister de Halloween!”
Capitolul 4: Numărătoarea cea mare și cerul senin
Drumul înapoi spre strada principală părea mai luminos. Parcă și frunzele foșneau în ritm de cântec. Mara și Radu au continuat să numere dovlecii, acum cu o atenție și mai mare.
„La casa cu pisica de pe acoperiș: doi dovleci,” a zis Mara.
„La casa cu baloane mov: unul, dar foarte mândru,” a adăugat Radu.
„La casa cu ușa albastră: trei,” a spus Mara, apoi a bătut ușor în aer cu lingura-baghetă. „Să nu uităm niciunul.”
Când au ajuns la bibliotecă, tanti Ela îi aștepta pe trepte, cu un pulover cu lilieci care zâmbeau. În jurul ei erau copii cu liste, unii cu fețe vopsite, alții cu pălării uriașe.
„Mara!” a spus tanti Ela. „Ai reușit?”
Mara i-a întins carnetul. „Da. Am numărat dovlecii de pe străzi. Și am rezolvat un mic mister: un dovleac călător.”
„Un dovleac călător?” a întrebat tanti Ela, amuzată.
Radu a intervenit: „Se muta singur. Dar Mara l-a chemat frumos și s-a întors.”
Tanti Ela a luat lista și a citit. „Ai notat totul foarte ordonat. Și ai scris și observații: „dovleac timid”, „dovleac serios”, „familie de dovleci”. Îmi place!”
Mara a roșit puțin. „Am vrut să fiu atentă. Și să-i respect.”
„Asta e cea mai bună magie,” a zis tanti Ela și i-a lipit pe mână un autocolant cu fantomă zâmbitoare. „Iar aici e cartea promisă.”
Mara a ținut cartea la piept. „Mulțumesc!”
Radu a primit și el un autocolant (o bufniță cu ochelari). Apoi a spus: „Mara, data viitoare îmi dai și mie lingura-baghetă? Vreau să amestec supa de curaj.”
„Doar dacă promiți să folosești glumele cu grijă,” a spus Mara. „Să nu superi pe nimeni.”
Radu a dat din cap. „Promit. Glumele mele vor fi ca niște pene: ușoare.”
Pe drumul spre casă, Mara și părinții ei au mers încet. Felinarele rămăseseră în urmă, dar cerul se limpezise. Deasupra, stelele erau clare, ca niște puncte de argint pe o pătură albastră. Luna stătea liniștită, rotundă, ca un dovleac alb.
Mara a inspirat aerul rece de toamnă. „Îmi place Halloween-ul,” a zis ea. „E misterios, dar nu rău. Ca o poveste cu ușă care scârțâie, dar înăuntru e ceai cald.”
Mama i-a strâns mâna. „Și tu ai făcut seara mai bună, pentru că ai fost atentă și respectuoasă.”
Tata a clătinat lanterna. „Și lingura-baghetă a funcționat?”
Mara a ridicat lingura. „Da. A amestecat curaj, politețe și un pic de râs.”
În fața casei lor, un dovleac sculptat îi aștepta pe trepte. Avea o gură mare și veselă.
„Bună seara,” i-a spus Mara. Apoi s-a aplecat și a adăugat în șoaptă: „Noapte bună. Și mulțumesc că ai stat cuminte.”
Flacăra din dovleac a pâlpâit, ca și cum ar fi făcut cu ochiul.
Mara a urcat în camera ei, cu cartea nouă lângă pernă și cu autocolantul pe mână. De afară se vedea, prin geam, cerul de toamnă, curat și senin. Și, pentru o clipă, Mara a avut impresia că toate dovlecii din cartier strălucesc la fel: prietenoși, jucăuși și bucuroși că au fost numărați cu grijă.
