Într-o seară liniștită, când cerul era roz și moale, Mara își lega șireturile la ghetele ei de fotbal. Mara era o femeie mare, dar zâmbea ca atunci când găsești o bomboană în buzunar. Era jucătoare de fotbal profesionistă. Asta înseamnă că fotbalul era munca ei, la fel cum un brutar face pâine.
În cameră, o aștepta Luca, un copil micuț, de 3 ani și un pic. Stătea în pijama cu stele și ținea strâns o jucărie-iepuraș.
„Mara, unde mergi?” a întrebat Luca, cu ochii mari.
„La stadion,” a spus Mara, blând. „Acolo joc fotbal. Vrei să vii cu mine? Doar ca să vezi cum e.”
„Da!” a zis Luca. „Dar… e greu?”
Mara a râs încet. „E muncă, dar e o muncă frumoasă. Hai să-ți arăt.”
Au mers împreună. Aerul mirosea a iarbă. Stadionul era ca un bol mare, cu scaune colorate. Pe teren, iarba era verde ca un măr. Într-un colț, o minge albă cu pete negre stătea cuminte, ca un pisoi rotund.
„Uite mingea,” a șoptit Luca.
„Da,” a spus Mara. „Mingea e prietena noastră. Dar și prietena echipei celeilalte. De aceea o tratăm cu grijă.”
Mara s-a întâlnit cu echipa ei. Erau femei vesele, cu părul prins și cu genunchiere. Au făcut încălzire: alergare ușoară, sărituri mici, întinderi. Mara i-a arătat lui Luca.
„Încălzirea e ca atunci când îți trezești corpul,” a explicat ea. „Ca o îmbrățișare pentru mușchi.”
Apoi au venit și adversarele. Și ele zâmbeau. Mara s-a dus la ele.
„Bună seara,” a spus Mara. „Jucăm frumos?”
„Jucăm frumos,” au răspuns ele.
Mara i-a făcut cu mâna lui Luca. „Vezi? Ne respectăm. Chiar dacă vrem să câștigăm, rămânem prietenoase.”
Luca a dat din cap, serios.
Înainte de meci, Mara a scos telefonul. Luca a văzut cum lumina ecranului face un pătrat mic.
„Ce faci?” a întrebat el.
„Fac o poză mingii,” a spus Mara. „E un fel de amintire. Mingea ne adună pe toate aici.”
Mara s-a aplecat, a apropiat telefonul și a făcut clic. Pe ecran a apărut mingea, rotundă și luminoasă, cu iarba verde în jur.
„Pot să văd?” a întrebat Luca.
„Sigur.” Mara i-a arătat. Luca a zâmbit.
A început meciul. Fluierul a sunat scurt, ca o păsărică. Mara a alergat ușor, cu pași rapizi. Nu se grăbea prea tare la început. Se uita, asculta, gândea.
„În fotbal,” i-a spus ea lui Luca între două faze, „nu alergi doar. Te uiți la colege. Le ajuți. Pasa e ca un cadou.”
Mara a primit mingea. A ținut-o aproape de picior, ca și cum ar fi fost o minge de săpun care nu trebuie spartă. O adversară a venit spre ea. Mara nu s-a supărat.
„E în regulă,” a spus Mara încet, mai mult pentru ea. „Și ea vrea mingea.”
Mara a pasat către colega ei, Ana. Ana a pasat mai departe. Mingea mergea: una, două, trei pase. Ca un joc de „uite-o, nu e”.
Luca a bătut din palme, mic și ritmic.
La un moment dat, o jucătoare din echipa cealaltă a alunecat și s-a așezat pe iarbă. Nu părea rănită, dar era surprinsă. Mara s-a oprit imediat.
„Ești bine?” a întrebat Mara.
„Da,” a spus adversara, „doar m-am speriat puțin.”
Mara i-a întins mâna. A ajutat-o să se ridice. Apoi au dat amândouă din cap, ca două păsări care se salută.
Luca a șoptit: „Așa e bine.”
„Așa e bine,” a spus Mara. „Fotbalul e joc, dar și grijă.”
Meciul a mers mai departe. Tensiunea era mică și dulce, ca atunci când aștepți să se coacă o prăjitură. Uneori echipa Marei ataca. Uneori se apăra. Mara vorbea cu colegele.
„Aici, te rog!”
„Bravo!”
„Mulțumesc!”
Cuvintele erau scurte, dar calde.
În ultimele minute, scorul era egal. Luca își strângea iepurașul.
„Mara, cine câștigă?” a întrebat el.
Mara a clipit. „Nu știu. Dar știu că jucăm corect.”
Atunci Mara a primit o pasă. A privit o secundă, a ales colțul liber, și a șutat ușor, dar sigur. Mingea a zburat ca un balon mic și a intrat în poartă.
„Gooooool!” a strigat cineva.
Luca a sărit. Mara a ridicat mâinile, dar nu a uitat nimic. A alergat către adversare după meci, când fluierul a spus „gata”.
„Mulțumim pentru joc,” a spus Mara.
„Și noi mulțumim,” au spus ele. „Ai jucat frumos.”
Mara și colegele ei au bătut palma, una câte una. Apoi au bătut palma și cu adversarele. Palma era ca o mică promisiune: respect și prietenie.
Mara a venit la Luca. „Ai văzut ce face o jucătoare profesionistă?”
Luca a dat din cap. „Se încălzește. Pasează. Ajută. Și… face poze la minge!”
Mara a râs încet. „Exact.”
Au ieșit din stadion. Noaptea era acum albastră și liniștită. În aer plutea bucurie, ca niște confetti invizibile.
„Pot să trimitem poza bunicii?” a întrebat Luca.
„Da,” a spus Mara. „O trimitem și îi spunem: azi am jucat cu respect.”
Au mers acasă încet. Mara i-a ținut mâna lui Luca. În sufragerie, au mai privit o dată poza mingii. Rotundă, curată, fericită.
„Bună, minge,” a șoptit Luca.
„Bună,” a spus Mara. „Ne-ai adus împreună.”
Și, cu o bucurie împărțită, caldă și liniștitoare, au stins lumina, pregătiți pentru somn.
